CAPITOLUL 1: DE CE E SÂNGELE VĂRSAT?

Opriți Terorismul!”, autor Ernst Henry, anul publicării 1982

Europa nu a mai trecut prin război de 36 de ani ceva chiar rar în istoria acestui continent. Au existat desigur perioade de tensiune acută, iar lupta de clasă de pe scena internațională nu nici un semn că s-ar potoli. În aceste condiții e cu atât mai remarcabil că pacea nu a fost făcută cioburi. Există motive să credem că aceată situație va dura.

În alte părți ale lumii, însă, sângele e vărsat zilnic. Și nu se vede nici o încetare a vărsării de sânge. Există un monstru care distruge numeroși oameni, printre care oameni absolut nevinovați, femei și bărbați, copii și bătrâni.

Acest monstru e terorismul.

Asasinatul și încercarea de asasinat, atacurile cu bombe și violența stradală au devenit ceva la ordinea zilei în anumite țări capitaliste, în asemenea măsură că nu mai stârnesc nici o mirare.

Vinovații sunt adesea tineri imaturi și disperați. Nu vorbim aici de crime comise de mafioți (deși asemenea crime sunt în creștere și ele), ci de acte de violență comise în numele unor idealuri sublime, din motive „ideologice” sau politice. Mii de teroriști au fost închiși, dar metodele poliției și măsurile legale, în ciuda publicității de care au parte, au eșuat până acum să elimine răul.

Devine din ce în ce mai clar că nu e vorba de situația unor incidente izolate și sporadice, ci dimpotrivă de o boală cronică, care avansează și care afectează societatea burgheză. E vorba de ceva ce a devenit o parte integrală a acestei societăți.

Iată câteva cifre care ilustrează ce se întâmplă.

Potrivit unor date în mod clar subestimate, publicate de Agenția Centrală de Informații (CIA) din SUA, care e bine informată în privința acestor chestiuni, numărul de oameni uciși ca urmare a unor acte teroriste în mai multe țări era de 29 în 1969, 145 în 1972, 315 în 1974, 402 în 1976, 432 în 1978 și 587 în 1979. The New York Times spune că în 1979 acte teroriste au fost comise în 58 de țări.

Este simptomatic că Europa de vest e în fruntea acestor statistici; în această parte a lumii au existat de două ori mai multe încercări de asasinat decât în turbulentul Orient Mijlociu, în Nordul sau restul Africii. Dintre toate actele de terorism care au avut loc între 1968 până în 1979, atacurile cu bombe au reprezentat 47,6 la sută din total, bombele incendiare — 13,7 la sută, asasinatele — 7,4 la sută, răpirile — 7,9 la sută, scrisorile capcană 5,5 la sută și atacurile armate – 5,5 la sută. (Anatomy of Internațional Terrorism, US News World Report, 16 iunie 1980, pp 40-41)

Deși au fost folosite diverse metode, experții CIA menționează că cele mai multe acte sunt „simple în concepere și execuție”. Ce vor să spună e că teroriștii nu au pregătire avansată.

Potrivit estimării lui Yonah Alexander, directorul Institute for Studies in International Terrorism (Institutului pentru Studii privind Terorismul Internațioal), au existat 5.529 de acte teroriste în țările capitaliste între 1970 și 1978, trei cincimi dintre ele având loc în ultimii trei ani din această perioadă de 8 ani.

Potrivit altor surse, numărul de acte teroriste a scăzut în 1980 comparat cu 1979, dar numărul de victime a crescut de cinci ori. (Morning Star, 9 februarie 1981)

Aceste cifre subestimează realitatea.

Potrivit Partidului Comunist din Italia, în doar doi ani, între 1977 și 1979, au existat 6.639 de acte teroriste doar în Italia. Trei sferturi dintre toate atacurile teroriste au avut loc în orașe principale, adică, în centre ale mișcării clasei muncitoare, Roma fiind scena a 748 de atacuri. (LHumanite, 7 ianuarie 1980) Doar în 1980, 557 de teroriști au fost arestați în Italia, și 36 de baze teroriste și de centre de antrenament au fost descoperite. Dar sângele încă curge.

Chiar și într-o țară prin comparație nu atât de capitalistă, cum e Turcia, teroarea a luat viețile a 5.241 de oameni și a schilodit 14.152 de alți oameni în doi ani (1979-1980). 40 de oameni au fost uciși într-o singură zi în 1980 în Turcia. În Spania, 413 de oameni au căzut victime actelor de teroare din 1968 până la sfârșitul lui 1980.

Terorismul va deveni o continuare a politicii din Statele Unite, avertizează Brian Jenkins, un specialist american în acest domeniu.

Deja numărul de victime din cele mai multe țări e de ordinul sutelor. Nimeni nu se aventurează să facă preziceri despre ce s-ar putea întâmpla mâine, în special dacă are loc o agravare a crizei și conflictelor din țările capitaliste. Cei mai mulți observatori înclină să creadă că, în ciuda tuturor măsurilor guvernelor, numărul victimelor va crește considerabil. Asta e mai mult decât probabil din cauză că atacurile teroriste împotriva societății vin azi din două surse – atât de la extremiștii de dreapta cât și de la cei de stânga, pe care adesea e greu să-i diferențiezi.

Terorismul într-un fel sau altul a crescut ca și cum ar fi fost alimentat premeditat tot timpul.

Uneori pare că societatea burgheză e fie incapabilă să priceapă ce se întâmplă, sau se teme că, dacă ar pricepe, ar descoperi ceva malign și incurabil chiar în sânul ei.

Extremiștii de stânga sunt totuși foarte atent monitorizați de observatorii burghezi. Universitatea din New York a stabilit un Institut special pentru studiul terorismului; o carte publicată de acest institut descrie terorismul ca o amenințare din ce în ce mai mare la adresa păcii (Terrorism: Theory and Practice, editată de Y. Alexander, D. Carlton, P. Wilkinson, Boulder, Cal., 1979)

toți, cu excepția chiar a teroriștilor, sunt de acord, cel puțin în public, că actele de terorism sunt crime. Dar unii distorsionează această definiție. O distorsionează prin descrierea ca fiind „terorism chiar a luptei dusă de luptătorii pentru eliberare națională din diferite regiuni ale lumii și pentru libertatea popoarelor lor. Secretarul de stat, generalul Alexander Haig, de exemplu, numește această luptă „terorism internațional și dă vina pe Uniunea Sovietică pentru existența lui. Senatul din SUA a stabilit o subcomisie specială pentru probleme legate de securitate și terorism.

La aceeași tactică a recurs în martie 1981 și Institutul menționat mai sus, din New York, Institute for the Study of Terrorism, când a invitat la o conferință de presă, ca principal „martor împotriva țărilor socialiste, pe Ray Cline, fostul director al Biroului de informații secrete și cercetare, din cadrul Departmentului de Stat din SUA, ca să mintă și să arunce toată vina în cârca URSS. Asemenea acuzații sunt absurde și nu pot fi luate în serios.

Dacă cineva ar accepta punctul de vedere al acuzatorilor, atunci ar trebui ca George Washington și susținătorii săi să fie numiți „teroriști” pentru că au dus o luptă armată în secolul 18 pentru independența Americii de Coroana britanică; și la fel ar trebui numiți și luptătorii pentru libertate din Asia care au luptat împotriva britanicilor și apoi împotriva opresiunii japoneze. Dar ar fi așa ceva logic? Generalul Haig a atașat un sens eronat noțiunii de terorism și, se pare, a făcut asta în mod deliberat.

Vorbind la televiziune la sfârșitul lui aprilie 1981, nimeni altul decât W. Webster, directorul Biroului Federal de Investigații (FBI, cea mai înaltă autoritate de poliție din Statele Unite), a recunoscut că nici un grup terorist care opera pe teritoriul Statelor Unite nu era controlat de Uniunea Sovietică și nu era sub influența sovieticilor.

Ce au refuzat să menționeze oficialii americani e că adevăratul terorism criminal chiar există în lumea modernă. Despre acest terorism discută această carte.

A devenit necesar să studiem dovezile documentate referitoare la organizațiile teroriste care operează în câteva țări capitaliste. În privința țărilor socialiste, nici o organizație teroristă nu e tolerată acolo.

Este relevant aici să demontăm alte acuzații care uneori sunt aruncate împotriva Uniunii Sovietice – acuzația că terorismul de stat a fost inițiat în acest secol de către guvernul sovietic și că asta s-ar fi întâmplat chiar în 1918, sub Lenin. Aceasta este o minciună absurdă. O campanie de teroare a fost lansată, dar nu de guvernul sovietic, ci de dușmanii acestuia.

Unul dintre istoricii anti-sovietici din Statele Unite este Alfred G. Meyer, a cărui carte despre leninism a fost publicată în 1957 când războiul rece se apropia de un punct culminant. El scrie după câteva luni de la stabilirea puterii sovietice „nu a existat nici o teroare violentă”, că „Cheka și-a început domnia terorii numai după începerea războiului civil și încercarea de asasinare a lui Lenin (ca represalii și ca o măsură preventivă – nota lui E.H.) și că această teroare este în contrast total cu tratamentul de toleranță pe care generalii care îi susținuseră pe Albi l-au primit imediat după revoluție. (Alfred G. Meyer. Leninism, Harvard University Press, Cambridge (Mass.), 1957, p. 193)

Deși anti-sovietic, A. G. Meyer a scris adevărul. Așa au stat lucrurile în 1918 când, imediat după revoluție, contra-revoluționarii au început să-i intimideze pe oameni recurgând la acte sângeroase și dezlănțuind războiul civil. Istoria dă vina pe ei și nimeni nu-i poate exonera. În apărarea revoluției, puterea sovietică a răspuns la fiecare lovitură primită pe măsură.

A găsi un alt motiv pentru aceste măsuri de represalii ar însemna să distorsionezi faptele. Au existat numeroase cazuri de asasinate comise de teroriști: asasinarea liderilor sovietici, Moisei Uritsky și Moisei Volodarsky în 1918, asasinarea liderului socialist francez, Jean Jaures, în ajunul primului război mondial, asasinarea liderilor Partidului Comunist german, Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg și Jan Tyszka în 1919, asasinarea liderului aceluiași partid, Ernst Thalmann, în 1944, asasinarea liderului socialist al Chile Salvador Allendo în 1978, asasinarea în 1976 a lui Orlando Letelier, un personaj de frunte din guvernul Unității Populare din Chile și numeroase alte asasinate politice în Europa și America Latină, precum și în alte părți ale lumii.

Nu poate contesta nimeni că aceste asasinate au fost comise de teroriști de dreapta și nu de stânga.

Oameni neinformați sau dezinformați din Occident cred că Brigăzile Roșii (Red Brigades), o bandă teroristă care operează acum în Italia, ar fi „o organizație comunistă”.

Președintele italian, Alessandro Pertini, a susținut recent că Red Brigades primesc ordine de la Moscova. O să discutăm detaliat despre această organizație într-un capitol separat. Dar aici trebuie spus foarte clar că exact opusul e adevărat: Red Brigades sunt dușmani declarați ai mișcării comuniste, nu prieteni ai comuniștilor, și chiar ei înșiși nu fac un secret din asta. De ani de zile, Partidul Comunist din Italia cere măsuri ferme împotriva acestei organizații. Faptul că cineva își pune o mască roșie nu face comunist pe nimeni; o mască roșie poate ascunde o față contorsionată de o ură amarnică față de mișcarea comunistă.

Este un fapt care nu poate fi contestat că organizațiile teroriste își fac de cap în lumea capitalistă, și nu în altă parte. Este de asemenea un fapt că, de mai bine de 10 ani, guvernele din țările capitaliste s-au dovedit incapabile să pună capăt terorismului.

Oamenii sunt uciși sau schilodiți și răpiți pentru răscumpărare. Magazinele și băncile sunt jefuite și bombe explodează în locuri publice.

Explozia unei bombe a ucis 85 de oameni și a rănit peste 200 în stația gării feroviare din Bologna pe 2 august 1980. În Munich, într-o zonă unde au loc festivaluri de obicei, o bombă a ucis 12 oameni și a rănit 215 pe 26 septembrie 1980.

Asta se întâmplă în realitate azi. Iar ciuma teroristă probabil va deveni și mai distructivă în cazul în care fenomenul crizei se agravează, odată cu conflictele din lumea capitalistă.

Forțele care de fapt hrănesc și răspândesc această ciumă sunt mereu în acțiune. Pentru ele, dreptul uman al fiecărei persoane la viață nu există.

De ce este terorismul atât de răspândit în lumea capitalistă de azi? Ce anume îi dă naștere?

Înainte de a încerca să răspundem la aceste întrebări, trebuie să vedem cine îi susține pe extremiștii, atât din dreapta cât și din „stânga”.

Terorismul nu pică din cer. Lipsite de sprijin social, organizațiile terorite ar fi fost de mult dezmembrate sau eliminate din cauza activității lor distructive și a pierderilor de vieți umane pe care le provoacă. Și totuși de ce sunt reîntărite mereu și unele chiar se extind? Pe seama cui? Cine are de pierdut, de fapt?

Două straturi sociale diferite hrănesc terorismul azi. Vom începe cu primul.

CAPITOLUL 2: RĂZVRĂTIREA TINERILOR

Opriți Terorismul!”, autor Ernst Henry, anul publicării 1982

CAPITOLUL 2: RĂZVRĂTIREA TINERILOR

1.

… Franța, 10-11 mai 1968. Parisul trece prin cele mai mari violențe de la al doilea război mondial. Cartierul Latin, unde cele mai multe facultăți sunt situate, este plin de baricade. Studenții se bat cu poliția și cu jandarmii. În jur de 1.000 de oameni au fost răniți, unii au fost uciși. Liderii studenților cer luarea cu asalt a ministerelor și a Bursei de Valori. Deși nu sunt de acord cu metodele folosite de tinerii răzvrătiți, comuniștii cer ca guvernul să retragă poliția din Cartierul Latin.

După 2 zile, în Paris, are loc o demonstrație la care participă 800.000 de oameni. Burghezia începe să se teamă că studenții ar putea să captureze capitala, dacă muncitorii li se alătură. Guvernul e prea speriat. A eliberat studenții arestați, l-a concediat pe ministrul educației, Alain Peyrefitte, și a promis că va pune în aplicare o reformă universitară, prin extinderea drepturilor studenților. Violențele se sting, gradual.

…Italia, vara aceluiași an. Universitățile din Torino, Roma, Napoli, Palermo, Veneția, Florența, Milano, Pisa și alte orașe sunt ocupate de studenți. În ciocnirile cu poliția, studenții folosesc bețe, pietre și lanțuri de fier. Ridică baricade. Și aici, violențele încetează gradual, dar mulți studenți formează grupări teroriste.

. . .Republica Federală Germană, în aceeași perioadă. Urmându-i pe studenții din Berlinul de vest (care e în afara teritoriului Germaniei de vest), studenții din Kohln, Munich, Frankfurt pe Main, Hamburg și Hanovra ies pe străzi și grupuri de tineri muncitori li se alătură. Ocupă clădirile universităților, aruncă bombe cu fum, și sticle cu lichid inflamabil în poliție. 600 de studenți sunt arestați și doi sunt uciși.

Statele Unite, în primăvara și vara aceluiași an. Acțiuni violente din partea studenților au loc în San Francisco, Boston, New York și alte orașe. Aceeași imagine: clădirile universităților sunt capturate, izbucnesc ciocniri cu poliția, cei arestați fac greva foamei în unele închisori. În jur de jumătate de milion de studenți sunt implicați. Are loc o demonstrație în fața birourilor de recrutare ale armatei (SUA ducea războiul din Vietnam), studenții rup notificările de recrutare și dau foc clădirilor. Grupuri de studenți mărșăluiesc în 1970, venind din mai multe orașe, și se întâlnesc la Washington în fața Casei Albe. Demonstrația arată ca un asalt. Poliția sparge demonstrația.

… Aceleași luni, același an. Spania: dictatorul Franco e încă la putere. Studenții din Madrid au stabilit o Adunare liberă” (Asamblea libre), pentru a ajuta comisia muncitorilor ilegali (Comision Obrera) și pentru a forța autoritățile să îndepărteze poliția din campusurile universitare.

Turcia: demonstrații studențești violente, acte teroriste, ciocniri cu poliția. Guvernul de dreapta a fost obligat să demisioneze.

Japonia: timp de 3 zile, poliția a recurs la ciocniri violente cu studenții de la Universitatea din Tokyo.

În America Latină, în 1968, situația a început să arate ca o reală rebeliune studențească. În Mexic, trupele armatei și de poliție au atacat studenții. Pe 2 octombrie 1968, 39 de studenți au fost uciși, 200 răniți și peste 500 arestați într-o singură zi.

În Brazilia, armata a folosit tancuri împotriva mitingurilor studenților pe străzile Rio de Janeiro, Sao Paulo și alte orașe. Situații similare au apărut și în alte țări din America Latină.

Dar la fel ca în alte părți, rebeliunile studenților s-au potolit gradual.

Cercurile claselor conducătoare din țările capitaliste, care ințial au strâmbat din nas la acțiunile studenților, au fost ulterior speriați până în măduva oaselor de această schimbare a relației lor cu tânăra generație. Cel mai mult se temeau de o alianță dintre studenți și muncitori.

Rebeliunile studenților care au făcut ravagii în toată lumea capitalistă nu ar fi putut fi întâmplătoare sau spontane. Trebuie să fi fost instigate de ceva ce s-a întâmplat în universitățile burgheze. În decurs de un an sau doi, studenții care nu fuseseră niciodată considerați cu seriozitate un factor social independent, au început să fie văzuți ca o forță socială dinamică.

Din acel moment, această forță nouă a fost privită cu anxietate. Cum putea fi exploatată? Spre ce se îndrepta?

Rebeliunea studenților de la sfârșitul deceniului 1960 și de la începutul deceniului 1970 a fost cu adevărat un eveniment global senzațional. A afectat nu doar mediul universitar, ci a și reflectat nemulțumirea și indignarea maselor de tineri din lumea capitalistă.

…Iulie 1981, Marea Britanie. Ceva fără precedent se întâmplă în aproximativ 30 de orașe majore industriale – Londra, Liverpool, Manchester, Bristol, Birmingham, Leicester, Nottingham și altele. Tineri muncitori de culoare duc lupte crâncene de stradă împotriva poliției. Atacă secțiile de poliție, aruncă pietre și cărămizi în gardienii legii, răstoarnă mașini. În unele locuri, chiar ridică baricade. Polițiștii, înarmați cu bastoane și scuturi de plastic și purtând veste anti-glonț, îi atacă pe rebeli, îi bombardează cu gaze lacrimogene, care le atacă ochii, provocând tuse violentă și făcându-i să vomite.

Încep să ardă focuri în câteva orașe. În Liverpool roșii stricate sunt aruncate la primul ministru Margaret Thatcher, care venise într-o vizită. Au loc atât de multe arestări că tribunalele alocă doar câteva minute fiecărui caz. Din cauză că închisorile sunt supra-aglomerate, lagăre de concentrare sunt stabilite. Sunt păzite de armată.

Întreaga țară trăiește în spaimă. Are loc o furtună în Casa Comunelor. Parlamentarul laburist, Martin Flannery, o ia peste picior pe Thatcher că nu are curaj să pășească în zeci de cartiere și că trebuie să se ascundă de cei pe care se presupune că i-ar guverna. William Whitelaw, secretar de stat de la ministerul de interne, descrie acțiunile tinerilor ca huliganism și ca o expresie a lăcomiei dezlănțuite. O lege specială împotriva tinerilor rebeli e propusă. Guvernul nu exclude posibilitatea de a trimite trupele armatei pe străzi. Se ia decizia ca poliția să primească gloanțe de cauciuc, de tipul celor pe care armata le folosea deja în Ulster, și gaze paralizante.

Chiar și ziarele care simpatizează cu conservatorii (Tory) scriu că Marea Britanie se confruntă cu cea mai mare criză de la război, că rebeliunile tinerilor cresc și că se transformă într-o răscoală în toată regula. Corespondentul din Londra al Le Quotidien de Paris relatează cu o încântare malițioasă că rebeliunile din Marea Britanie au provocat o criză socială și politică care nu s-a întâlnit în această țară de la începutul secolului; și în spatele căreia pândește spectrul războiului civil”.

Toate aceste violențe au loc nu în Italia temperamentală sau în Franța, ci în vechea Anglie, cu reputația sa de a fi cea mai pașnică și respectabilă țară din lumea burgheză. Nu studenții impulsivi cu sânge latin sunt cei care au pornit rebeliunile, care au ridicat „spectrul războiului civil”, ci „bine crescuții” tineri albi și oameni tineri din ghetourile rezervate negrilor din orașele britanice. Pentru că aceștia se confruntă cu aceeași blestemată problemă: Cum să scape de șomaj? Devenind proletarieni lumpeni? Sau criminali?

Două aspecte ale rebeliunii, dar o singură problemă.

Cauzele rebeliunii au rădăcini foarte adânci. Tinerii s-au revoltat nu pentru că le era lene, nu pentru că erau tineri delicvenți sau pentru că aveau chef de aventuri. Tocmai societatea capitalistă a fost cea care i-a împins în brațele revoltei. Au rupt legăturile pentru că le-au găsit cufundate în viciu. În anii 1960 și 1970, revoltele au implicat straturile tinerilor din clasele de la vârful societății.

Dar așa cum vom vedea, tinerii din clasa muncitoare – un grup social mult mai numeros – nu se aflau nici ei într-o situație mai bună. Ce se întâmpla de fapt?

2.

Trebuie să ținem cont de ponderea și importanța tinerilor în zilele noastre. Nu toți analiștii fac asta. Ei uită, de exemplu, că tinerii sub 25 de ani constituie mai bine de jumătate din populația lumii. În multe țări, proporția se apropie de 60 la sută și în unele țări de 70 la sută.

Numărul lor e estimat să ajungă la 4.000 de milioane în 1990. Doar în Europa sunt 250 de milioane de oameni tineri. (T. Kretova, Western Europe: The Youth in the Capitalist

World, Moscova, 1979, p. 3.)

În această importantă și sensibilă secțiune a omenirii s-a dat o lovitură dură la mijlocul secolului 20.

În primul rând, s-a văzut că, în lumea capitalistă, revoluția științifică și tehnologică – o evoluție perfect normală care ar trebui să servească în mod categoric binele comun – intră în conflict cu interesele vitale ale unei mari părți din rândul tinerilor din clasa muncitoare. Face ca milioane de tineri, bărbați și femei, să devină grosul unei armate de șomeri. Asta a fost arătat cu acuratețe de statistici.

La mijlocul anilor 1970, 45,8 la sută din numărul total de șomeri din Franța, 32,7 la sută din Italia, 30 la sută din Marea Britanie și peste 30 la sută din Belgia, 47,2 la sută din Danemarca, 37,6 la sută din Olanda și 28,4 la sută din Germania de vest erau oameni tineri. În octombrie 1980, aproximativ 40 la sută din șomerii din țările din Comunitatea Economică Europeană (nota traducătorului: actuala UE) aveau sub 25 de ani. Există probabilitatea, scria Financial Times, ca din cinci milioane de tineri care terminau școala, un milion – adică 1 din 5 – să nu-și găsească niciodată o slujbă.

Asta însemna că oamenii tineri care abia începeau o viață pe picioarele lor reprezentau între o treime și jumătate din totalul șomerilor. În ghetourile din marile orașe, tinerii șomeri reprezentau chiar și 80-90 la sută. Printre cei fără slujbe exista un număr special de mare de băieți și fete între 16 și 19 ani. Nu toți erau imediat conștienți de ce însemna asta pentru ei.

Statistici seci… Dar ele vorbesc despre soarta unei întregi generații de expulzați social, de oameni tineri care ar trebui să fie plini de speranța unui viitor bun.

Potrivit International Labour Organisation, în țările capitaliste industriale erau 7 milioane de șomeri sub 25 de ani, în 1978. În Marea Britanie, 1 din 3 șomeri nu împlinise 24 de ani și peste 200.000 de tineri terminau școala și intrau în armata șomerilor. În Statele Unite, jumătate din numărul total al șomerilor în 1980 nu avea mai mult de 24 de ani.

Viața e dură pentru acești tineri.

În Danemarca, potrivit cifrelor oficiale, 45 la sută din tinerii șomeri aveau o școlarizare între 7 și 10 ani.

De ce atât de mulți absolvenți nu puteau găsi slujbe?

Nu doar din cauza nesfârșitelor recesiuni economice. Procesul inexorabil menționat anterior își făcea efectele aici. Pe măsură ce revoluția științifică și tehnologică automatiza industria modernă și o făcea mai complexă, necesita și forță de muncă din ce în ce mai specializată și mai calificată, și avea nevoie din ce în ce mai puțin de muncitori mai puțin calificați.

Nevoile producției nu mai puteau fi îndeplinite de fostele standarde educaționale, nu doar pentru ingineri și tehnicieni, ci și pentru muncitorii manuali. Astăzi nici un muncitor în industrie nu mai poate lucra manual fără să aibă o calificare specializată. Pentru a putea efectua anumite operațiuni, e nevoie de studii și de calificare specializată de peste 12 ani și chiar mai mult. Un nivel ridicat de cunoștințe și calificări ocupaționale mai înalte sunt necesare. Cum ar putea un tânăr de 16 ani să obțină asemenea calificări? Foarte mulți dintre ei se vor trezi fără slujbe.

Ar putea să pară că studenții s-ar fi bucurat de condiții mai bune și că s-ar fi simțit mai în siguranță decât tinerii muncitori. Dar nu așa stăteau lucrurile. Așa cum am văzut, studenții se temeau și mai tare și erau și mai furioși decât tinerii muncitori. Existau motive serioase pentru ca ei să fie într-o asemenea stare.

Studenții din a doua parte a acestui secol sunt foarte diferiți de cum erau studenții în prima jumătate, sau în timpurile anterioare. Au trecut printr-o metamorfoză. În primul rând, numărul studenților a crescut foarte mult, în al doilea, un student mediu de azi duce o viață mult mai grea. Acești doi factori au avut un impact decisiv asupra evenimentelor.

Într-o perioadă de doar 10 ani (1958-1968) numărul de studenți din Statele Unite a crescut de la 2 la 7 milioane; în 1969 totaliza 7.500.000. În Marea Britanie, numărul aproape s-a dublat în aceeași perioadă. În Germania de vest, Franța și Belgia, numărul s-a triplat între 1950 și 1964; în Suedia a crescut de 4 ori. În anii 1970, Europa de vest avea peste 3 milioane de studenți, Japonia aproape un milion. (A. Gracev, Defeat or a lesson?, Moscova 1977, p.18)

Din ce secțiuni ale populației apare această creștere a numărului de studenți de-a lungul anilor?

Potrivit statisticilor, cel mai mult din straturile din clasa de mijloc și de intelectuali, și într-o anumită măsură din clasa muncitoare. Acestei schimbări a provenienței sociale a studenților putem atribui radicalismul lor activ.

Starea lor de spirit a început să fie influențată de faptul că după ce își terminau studiile, mulți studenți se confruntau cu aceleași dificultăți în găsirea unei slujbe, cum se confruntau și cei din clasa muncitoare. Datele Organisation for Economic Cooperation and Development (OECD) confirmă că printre tinerii șomeri există o proporție, care crește constant, de persoane cu educație superioară. În Marea Britanie, de exemplu, 20 la sută din cei care absolveau din structurile învățământului superior erau șomeri în 1981; asta e dublu față de cifra din anul anterior.

Nu doar nevoile materiale i-au făcut să se răzvrătească. Erau nemulțumiți și chiar exasperați de condițiile fosilizate de studiu: lipsa acută de alocații de stat pentru educația publică, lipsa de facilități adecvate în universități, lipsa de profesori și calificările slabe ale profesorilor, programa arhaică, locurile de cazare și multe altele. (În Marea Britanie, de exemplu, guvernul are în vedere să dea afară în anii 1982-1984 în jur de 3.000 de profesor, pentru a elimina predarea unor cursuri importante, și probabil va închide mai multe universități. În acest sens, London Guardian a scris că unele universități sunt condamnate.)

Erau nemulțumiți de întreg sistemul educațional tradițional al societății capitaliste, stabilit cu mult timp în urmă pentru cei din marea burghezie și pentru cei din aristocrație. Insistau în mod special în a cere un sistem mai democratic de administrare a universităților.

Toate acestea au avut un singur rezultat: universitățile au început să vireze spre stânga. Astfel s-a ajuns la studenții militanți care la sfârșitul anilor 1960 și la începutul anilor 1970 au luat cu asalt universitățile și întregi cartiere urbane și au trecut la lupte sângeroase cu poliția. Pentru o perioadă, erau în stare de orice.

În ceea ce ei au numit „Carta Sorbonei”, studenții rebeli din Franța care au asaltat Cartierul Latin în mai 1968, au declarat: „Anterior nu eram decât o mână de persoane privilegiate, inevitabil integrate în societate. Astăzi suntem o ‘minoritate’ prea mare. Nu mai avem încredere că în viitor vom avea statutul de lideri. De aici vine spritul nostru revoluționar. Din acest motiv acționăm împreună cu oamenii muncitori și cu toată lumea”. (Citat din cartea lui Kretova, Western Europe: The Youth in the Capitalist World, p. 113)

Înseamnă asta că majoritatea studenților insurgenți din Occident dorea să formeze o alianță strânsă cu clasa muncitoare – forța fără participarea căreia nu poate avea loc nici o revoluție veritabilă?

Nu. Liderii studenților din acele zile nu au arătat o asemenea intenție. S-au răzvrătit doar pentru ei înșiși, iar mulți dintre ei aveau înclinații anarhiste și încercau să înlocuiască clasa muncitoare ca forța revoluționară din timpurile noastre. Această poziție a dus la pierderea bătăliei lor, ar fi putut să se termine altfel.

Din acest motiv, mulți studenți, cei mai disperați și mai plini de furie, au început să alunece spre terorism. Asta a fost imediat remarcat de dreapta, precum și de extremiștii din pseudo-stânga.

Între timp, tinerii obișnuiți, în special cei care proveneau din clasa muncitoare, încă se confruntau cu aceeași veche întrebare: Ce să facă? Să devină lumpen proletari? Sau criminali?

În unele țări, cum ar fi Italia, mulți au alunecat în lumea mafiei și a interlopilor și mulți încă fac asta. Asta vom discuta în capitolul următor. Vom remarca aici doar că sursele oficiale spun că în ultima vreme a existat o creștere fără precedent a criminalității în Occident, din cauza masivului influx de tineri, adesea minori, care au intrat în lumea interlopilor.

În Franța, de exemplu, criminalitatea juvenilă a crescut de 4 ori în 1972. În Spania, oamenii spun că dacă nu sunt luate „măsuri drastice”, în jur de 250.000 de studenți ar putea să ajungă criminali. Statele Unite se declară oficial a fi „cea mai criminală țară din lume”. Problema prinde dimensiuni șocante, spune Norman Carlson, directorul Biroului Federal al închisorilor.

Prin urmare, nu e de mirare că, potrivit unui institut de cercetări sociale american, două cincimi din populația din Statele Unite trăiește cu teamă constantă de criminali; un sfert din populație nu se simte în siguranță pe străzi și nici chiar în propriile lor case. (Horizont, Berlin, No. 41/1980, p. 30)

Mai mult, sărăcia și lipsa de speranță a suferinței lor duc la multe tragedii personale în viața tinerilor. Din ce în ce mai mulți dintre ei se tem să se căsătorească și să-și formeze o familie. Asta e dovedit de statistici. În Marea Britanie rata mortalității deja depășește rata natalității. În Germania de vest, publicația Der Spiegel a scris despre această problemă: „Republica Federală Germană se îndreaptă spre dispariție?”

Ziarul din Bremen, Weser Kurier, a scris: „Populația din Republica Federală descrește cu o medie de 200.000 de oameni pe an… Tinerii nu arată nici o intenție de a se căsători și au din ce în ce mai puțini copii… ” (Citat din G. S. Alexandrovich, The Youth in the

West: Their Careers and Destinies, Leningrad, 1977, pp. 28-29)

În Grecia, potrivit poliției, 60 la sută dintre dependenții de drogri au vârste cuprinse între 13 și 20 de ani.

Numărul de sinucideri stă mărturie pentru disperarea multor tineri. În Statele Unite, numărul de sinucideri comise de persoane între 20 și 24 de ani s-a dublat aproape în perioada dintre 1965 și 1976. În Germania Federală, 6.000 de tineri se sinucid în fiecare an și peste 10.000 încearcă să facă asta.

Nu doar că tinerii resping căsătoria, mulți dintre ei nu au curajul să confrunte viața. Asemenea tineri nu cred într-o viață mai bună. Acesta în mod fundamental este motivul care îi face atât de nesăbuiți încât ajung să se omoare unii pe alții – o nesăbuință care

i-a uluit pe mulți cercetători care au studiat cauzele creșterii terorismului din lumea capitalistă. Tinerii nu au scrupule în a comite crime, mai ales dacă crimele primesc o mască politică. Și asemenea măști sunt oferite le sunt oferite din toate părțile.

3.

Așadar, în a doua jumătate a acestui secol, tinerii din lumea capitalistă nu doar că au avut motive să se răscoale, dar răbdarea lor a fost atât de epuizată că nu au avut altă cale decât să se răscoale. Metodele prost folosite la care au recurs liderii așa-zis anarhiști, cum ar fi Daniel Cohn-Bendit din Paris, erau condamnate să eșueze. Eșecul lor s-a datorat și în mare lipsei de contact în anumite țări între studenții și liderii clasei muncitoare, comuniștii.

Dar aproape peste tot în lume, tinerii erau gata de acțiune. Rebeliunea lor a forțat clasele de la conducere din câteva țări să acorde concesiuni minore studenților, dar a eșuat să rezolve principala problemă care afecta populația de tineri – problema șomajului cronic.

Asemenea probleme nu pot fi rezolvate prin capturarea universităților.

Mulți oameni în acei ani au crezut că asta va pune capăt rebeliunii tinerilor. Studenții s-au întors la căminele lor și tinerii muncitori au continuat să bântuie între schimburile de muncă. De aici, cercurile conducătoare au tras concluzia că mișcarea începuse să se stingă, că explozia a trecut și că tinerii probabil nu aveau să mai provoace alte necazuri.

Zbigniew Brzezinski, anti-comunistul care ulterior a devenit un consilier apropiat al președintelui Carter din SUA, a remarcat cu satisfacție, la doi ani după evenimentele din 1968, că recentele campanii au fost conduse de oameni pentru care era din ce în ce mai puțin spațiu în societatea tehnotronică. Reacțiile lor, a spus el, reflectau atât o conștientizare și – ce era și mai important o subcontientizare – că ei înșiși erau istoric de prisos. Compoziția și sloganurile lor revoluționare nu erau din păcate nimic altceva decât o ceartă disperată cu istoria care îi respingea. (Zbigniew Brzezinski, Between Two Ages, New York, 1970)

Brzezinski se înșela total. Nu a fost în stare să priceapă ce se întâmpla în profunzimea mișcării tinerilor și la ce ducea asta. Tinerii nu renunțaseră. După ce nu au obținut satisfacerea cerințelor la baricade, o parte considerabilă a activiștilor tinerilor a început să caute o altă cale, prin trecerea în clandestinitate și a recurge la terorism.

Numai după câțiva ani organizațiile clandestine, ca Red Brigades din Italia și Red Army Faction din Germania de vest, au început să apară ca ciupercile. Fondatorii lor erau aceiași studenți, acum mult mai exasperați și mai furioși, și gata să comită cele mai sălbatice și absurde acte de violență.

Liderii lor erau fanatici care proveneau din stratul burghez cărora le păsa puțin de propria lor viață. Aici se află rădăcinile extremismului stângii de azi (și nu numai al stângii).

Unii dintre cei mai atenți observatori burghezi au simțit la acea vreme ce se întâmpla. „Deși istoria nu se repetă”, scria ziarul italian L’Espresso, la începutul anului 1976, „și mâine nu va semăna cu ieri, sau 1978 cu 1968, principalii participanți în rebeliune vor fi din nou tineri, dar nu doar studenții de data asta. Acum li se vor alătura – și asta va face ca „amestecul” să fie și mai exploziv – cei care au terminat liceul și s-au alăturat imensei armate de intelectuali șomeri, adică, cei mai puțin folositori și deziluzionați oameni care au pierdut orice speranță și care sunt periculoși.” (L Espresso, January 4, 1976)

Tinerii au devenit un material social foarte exploziv. Ambele extreme ale scenei politice și-au dat seama de asta.

De o parte, neofasciștii i-au întâmpinat cu brațele deschise. Tocmai de astfel de tineri furioși și iuți la mânie aveau ei nevoie pentru a începe acțiuni în forță. După război, rezervele obișnuite ale fasciștilor erau reduse; aveau nevoie de oameni care să-i înlocuiască pe cei care fugiseră din țară și pe vechii măcelari care ieșiseră din activitate și care acum plantau trandafiri. Chiar și mai important era faptul că, după prăbușirea celui de-al Treilea Reich și a dictaturii fasciste a lui Mussolini, doar tinerii imaturi, care nu știau nimic despre trecutul recent, puteau fi atrași să comită acte brutale de terorism.

Mai mult, un segment al generației tinere post-război, care avea în față perspectiva unei vieți abandonate deja (n.t.: în original, empty), fără slujbe și fără nici un scop, căuta aventura. Acești tineri abia așteptau să vadă sângele curgând.

Aceste stări de spirit au început să se manifeste în Italia, Germania de vest și Japonia. Dar și în Statele Unite, Franța și alte țări occidentale neofasciștii au accelerat recrutările, promițându-le, așa cum a făcut și Hitler la vremea sa, o viață plină de bucurii și prosperitate materială.

Acești tineri erau desigur cele mai puțin educate și mai necioplite elemente, cei mai mulți provenind din mica burghezie, din același strat social care, înainte de al doilea război mondial, strânsese rândurile în jurul lui Hitler și Mussolini.

Dar exact de ei aveau nevoie neofasciștii din Europa occidentală liberală: pentru ei aceste elemente erau exact material uman potrivit pentru a forma grupări de asalt, de tipul „stormtroopers” și detașamente SS.

E dificil de spus ce proporție din organizațiile neofasciste de azi (inclusiv grupările lor teroriste) sunt compuse din cadre tinere din acest strat social, întrucât asta depinde în mare măsură de circumstanțele locale. Dar nu e nici o îndoială că în Italia, Germania de vest, Marea Britanie, Turcia (până recent) și alte câteva țări, cei mai mulți din bandele de neofasciști provin din rândul tinerilor.

Situația ar putea fi cumva diferită în Statele Unite, unde filistinii de vârstă medie sunt atrași în rasistul Ku Klux Klan, și în Franța, unde amintirea ocupației naziste încă e vie în mintea publicului.

Însă, oricum ar fi, este un fapt care nu poate fi contestat că neofasciștii de peste tot fac tot ce pot pentru a câștiga de partea lor tinerii nemulțumiți și pentru a-i implica în acțiuni teroriste.

În noiembrie 1972, imediat după violențele studențești, Il Secolo d Italia, organul Mișcării Socialiste Italiene (ISM), un partid neofascist, a scris pe șleau: „800.000 de tineri își caută acum pentru prima dată o slujbă. Această realitate nu poate fi controlată de partidele care provin din Rezistență (adică de forțele anti-fasciste, nota autorului). Orbiți de lipsa de speranță, plini de ură și de mânie, aceaști tineri formează o masă de oameni care nu are nimic de pierdut în acest sistem. Trebuie să profităm de oportunitatea pe care ei ne-o oferă”. (Il Secolo dIltalia, 27 noiembrie 1972)

Tinerii intră din ce în ce mai mult în organizații de tipul Black Order (Ordinea Întunecată) și Mussolini Action Group (Grupul de Acțiune Mussolini) din Italia, în Mișcarea Britanică și în Frontul Național Britanic, în Tinerii Americani pentru Libertate din Statele Unite, în Partidul Acțiunii Naționaliste din Turcia, în Islami Jamaat Tuhaba din Pakistan, în Rengo Sekigun, în Liga Morții pentru Combaterea Comunismului și în Yakusa din Japonia. De asemenea, din această categorie fac parte și Weathermen din Statele Unite, Corpul pentru Luptă împotriva Comunismului din Brazilia, Tacuara și Alpha 66 din Argentina, Ojo por ojo (Ochi pentru Ochi) din Guatemala și Tineretul Mobilizat din Uruguay.

Aceeași tendință e din ce în ce mai vizibilă în Germania de vest, unde Martin Mussgnug, liderul Partidului Național Democratic (NDP, un partid neonazist), a făcut parte în trecut dintr-o organizație studențească care fusese sponsorizată de Hitler.

Un studiu care a avut loc în Bavaria acum câțiva ani a scos la iveală că 40 la sută din tinerii chestionați au spus că ar fi de acord cu apariția unui dictator dacă ar fi „un om de stat capabil”. În toată Germania Federală, această opinie a fost împărtășită de 33 la sută din tinerii intervievați.

Câți dintre aceștia au fost deja recrutați în grupări teroriste?

Antje Huber, ministrul pentru tineret, familie și sănătate din Bonn, a spus: „Cu îngrijorare crescută, văd oameni tineri care arată un interes din ce în ce mai mare pentru ideologia de dreapta, pentru personalitatea unui Fuhrer, pentru ‘povestea de iubire față de Wehrmacht’.” (Citat dintr-un articol scris de L.Istyagin în Mirovaya ekonomika i mezhdunarodnye olnosheniya, “The World Economy and International Relations”), No. 1, 1979, p. 102)

Acest interes e evident rezultatul activității neo-naziștilor.

Elevii de școală au fost și ei spălați pe creieri. Peste 40 la sută dintre elevii de gimnaziu spun că nu au nici o obiecție ca „naziștii să ocupe poziții cheie” în țară.

Dimensiunea coruperii sistematice de către neo-naziști a elevilor din școlile din Germania de vest se poate vedea în următorul fapt. În octombrie 1978, televiziunea Frankfurt on the Main a efectuat un sondaj și i-a întrebat pe tineri cum ar conduce ei țara dacă li s-ar oferi posibilitatea; un băiat de 15 ani, Armin, a răspuns: „În primul rând, trebuie să aibă loc o reală epurare, o curățenie a țării. Numărul de oameni bătrâni și de invalizi și poate chiar și de copii trebuie redus. Și apoi aș scăpa de toți invalizii, de bătrâni și de cei slabi. Aș vrea un popor sănătos”.

Întrebat ce înseamnă „să scape de”, Armin a răspuns: „Păi să fie eliminați. Lichidați.”

Un elev de 13 ani pe care-l chema Kai-Uwe a fost de acord cu Armin și a adăugat că i-ar spânzura de picoare pe cei care se opun, i-ar tăvăli prin sare cu rănile deschise și i-ar tortura până i-ar omorî”. (Horizont, Berlin, numărul 3, 1979, pagina 3)

Acest tânăr e un teorist deja deplin format, un sadic de tipul Oswiecim. Se mândrește cu asta.

În acest fel, viitorii teroriști neofasciști sunt fabricați la vest de râul Elba.

Cadrele extremiste de stânga sunt antrenate într-un mod diferit. Deși tineri, ei provin dintr-o secțiune mult mai matură și culturalizată a generației lor.

Sunt studenți (cu excepția lumpen proletarilor, care necesită nici o „educație” specială) care sincer caută o soluție la criza societății burgheze și la criza lor personală.

Mulți dintre ei devin extremiști sub influența profesorilor de ultra-stânga, care, în ciuda educației lor, nu sunt capabili să priceapă esența marxism-leninismului și foarte ușor alunecă în anarhism.

Asta a fost evident din nou în Italia, unde profesori ca Antonio Negri au salutat luarea cu asalt a universităților de către studenți. (vezi Capitolul 4)

Spre deosebire de neo-fasciști, extremiștii de stânga nu le promit tinerilor bunăstare materială și o carieră profitabilă. Dimpotrivă, ei acționează mult mai subtil, avertizându-i că vor avea parte de multe dificultăți, de persecuții, de mari sacrificii și posibil de moarte. Dar le oferă o viață plină de aventuri care sunt seducătoare pentru asemenea elemente.

Trebuie adăugat că unii dintre tineri cu adevărat nu se tem de nimic…

Este un fapt că, fără participarea tinerilor, organizațiile extremiste de stânga din diferite țări din lumea capitalistă nu ar putea exista. Băieții tineri și fetele tinere între 18 și 20 de ani constituie baza lor principală, deși liderii de regulă sunt mai în vârstă. În general vorbind, studenții au fost cei care, cu ajutorul anumitor elemente din lumpen proletariat, au fondat extremismul de stânga din zilele noastre.

În privința Italiei, cele 557.000 de voturi pe care organizațiile de ultra-stânga le-au obținut în alegerile parlamentare din 1976 cel mai probabil au provenit din rândul tinerilor. (În ciuda faptului că protestele lor din anii 1970 s-au „domilit”, studenții radicaliști din Italia nu au predat armele. În primăvara lui 1977, ei au distrus campusurile din Roma și Bologna.)

Evident, și extremiștii de dreapta și cei de stânga din a doua jumătate a secolului 20 au ajuns la aceeași concluzie și mizează pe același și singur strat social.

Azi tinerii pot deveni un factor activ și foarte influent pe scena politică că nici un efort nu trebuie făcut pentru a-i recruta. Cei care se ocupă de recrutări din ambele organizații îi consideră pe tinerii entuziaști și ușor de manipulat în primul rând carne de tun pentru detașamentele lor de combatanți.

De la extremismul politic până la terorism nu e decât un pas.

La nivel politic, însă, perioada în care oamenii sunt tineri nu e una lungă. Un băiat de 18 ani care se alătură organizațiilor de extremă dreapta sau ultra-stângiștilor și este atras într-o lume „plină de aventuri” mai degrabă adesea abandonează terorismul (dacă îi supraviețuiește) când ajunge om matur sau peste 8 ani când se apucă de o meserie și își întemeiază o familie.

Dar mulți tineri ca o forță socială turbulentă nu ies de pe scenă. Tinerii în mod continuu sunt înlocuiți de un flux din ce în ce mai mare de adolescenți, care se găsesc în aceeași situație și în aceeași stare de spirit și minte ca și predecesorii lor.

Atât dreapta cât și stânga țin foarte mult cont de asta.

Cu alte cuvinte, răzvrătirea tinerilor continuă fără încetare.

Timp de aproape 200 de ani, societatea burgheză s-a temut cu adevărat numai de clasa muncitoare. Acum își dă seama că trebuie să se teamă de o altă forță – de oamenii tineri care până recent primeau ordine, ascultau și faceau ce li se spunea. Aceștia numără aproximativ 2.000 de milioane.

Oricum nu doar tinerii sunt recrutați de către extremiștii din ambele tabere. Se poate spune că extremiștii se bazează pe lumpen proletariat ca al doilea stâlp de susținere.

CAPITOLUL 3: MOBILIZAREA LUMPEN PROLETARIATULUI

Opriți Terorismul!”, autor Ernst Henry, anul publicării 1982

CAPITOLUL 3: MOBILIZAREA LUMPEN PROLETARIATULUI

1 .

Active pe scena lumii capitaliste de azi sunt aceleași forțe sociale care s-au ciocnit de-a lungul perioadei moderne – clasa muncitoare, pe de o parte, și clasa capitalistă, pe de altă parte, cu mica burghezie între ele, aflată la mijloc.

În ultimele decenii, însă, au apărut încercări persistente de a aduce pe scena lumii o altă forță care a fost întotdeauna în planul îndepărtat al societății burgheze și care nu a jucat nici un rol politic independent în viața politică. Această forță e lumpen proletariatul.

Deși aceste încercări sunt în final condamnate să eșueze, ele sunt, într-o anumită măsură, reflectate în evoluțiile din lume din zilele noastre.

Lumpen (originea cuvântului e din germană, „lumpen” cuvânt care înseamnă declasat”) proletarul este bărbatul „de jos”, cel care se află pe cea mai de jos treaptă socială și care, deși nu din vina lui, este privit cu neîncredere generală și chiar cu dispreț și ură. El nu aparține nici unei clase, nu recunoaște nici o moralitate, nu participă în nici o muncă productivă și încalcă legea ori de câte ori poate. E împotriva tuturor și acționează doar pentru el. Deși în conflict cu societatea, el respinge lupta revoluționară care poate transforma societatea și batjocorește disciplina, este mai interesat de infracțiuni și crime decât de politică. Urăște burghezia, tânjește numai după proprietatea/posesiunile burghezului individual. Preferă să ducă o existență parazită decât să facă muncă folositoare.

Are ambiția de a obține câștiguri personale, dar nu are nici un ideal. E capabil să comită o crimă pentru bani și prin urmare e ușor de mituit. Ca regulă, nu crede în nimic și în nimeni. A-l câștiga de partea clasei mucitoare e aproape imposibil. Rămâne un exclus, un outsider.

Cine formează lumpen proletariatul? Clasicii marxism-leninismului au dat o definiție clară. Marx i-a numit stârvurileşi „lepădăturileclaselor. În cartea sa „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte”, (în română aicireferindu-se la Societatea 10 decembrie”, o organizație a lumpen proletarilor, care a fost creată în Paris în 1849 de către Louis Bonaparte, Marx a scris despre compoziția acestui strat social: „Târându-se pe străzi în decădere, având mijloace dubioase de subzistență și de origine dubioasă, pe lângă afacerile aventuroase și falimentare ale burgheziei, erau vagabonzi, soldați lăsați la vatră, pușcăriași, sclavi scăpați de la galere,

haimanale, şarlatani, lazzaroni (lumpen proletarii incitați de către cler împotriva stângiștilor. E.H.), șuții, escrocii, cartoforii,

proxeneţii, peștii din bordeluri, hamalii, scriitorii, flaşnetariis, cuţitarii, tinichigii, cerşetorii – pe scurt, întreaga masă, dezintegrată, aruncată-n coace şi-ncolo”.

Marx a descris cum ticăloşii lumpen proletari din Franța făceau treburile murdare pentru clica din palat, pentru că simțeau că „trebuie să profite pe spatele națiunii muncitoare”.

A numit organizația lumpen proletarilor o „societate a dezordinii, a prostituției și a jafurilor” și i-a considerat pe lumpen proletari dușmanii clasei muncitoare.

Și Lenin s-a ocupat de lumpen proletariat în cărțile sale și la fel a remarcat parazitismul și inconsistența lor socială. Vorbind despre condițiile din societatea capitalistă, Lenin a scris că „societatea în care sărăcia și lipsurile forțează mii și mii să ia calea huliganismului, corupției și tâlhăriilor, și îi face să piardă orice asemănare umană… bogații și vagabonzii sunt două părți ale aceleiași medalii; ei sunt principalele două categorii de paraziți pe care capitalismul îi produce.” (V. I. Lenin, Collected Works , Vol. 26, p. 411)

Deși a condamnat lumpen proletariatul din cauza naturii sale anti-sociale, Lenin a subliniat forța sa numerică. În „Dezvoltarea Capitalismului în Rusia” (1899) el a spus că populația care nu muncea includea „aproape jumătate de milion de cerșetori, de prostituate etc”. (V. I. Lenin, Collected Works , Vol. 26, p. 411)

Revenind la același subiect trei ani mai târziu, din cauza foametei din Rusia, Lenin a atras atenția asupra „numărului din ce în ce mai mare de prostituate și de cerșetori, care frecventau bordelurile (ca să aibă unde dormi) şi umpleau închisorile și spitalele”.

În eseul său, „Către săracii de la sate”, publicat cu doi ani înainte de revoluția din 1905, Lenin a arătat că în sate șomerii mor de foame, „în timp ce în orașe ei măresc rândurile „prostituatelor” și „exclușilor”, găsesc refugiu ca bestiile în cotețe la periferia orașelor, sau în mahalale îngrozitoare și în beciuri, cum ar fi cele din piața Khitrov din Moscova”.

Dar Lenin nu a exprimat nici o simpatie pentru oamenii „de jos” care putrezeau în beciurile lor și care refuzau să aleagă calea revoluționară. În ciuda sărăciei lumpen proletarilor, Lenin, la fel ca Marx, i-a diferențiat foarte clar de mișcarea clasei muncitoare și a observat lipsa lor de scrupule și natura de mercenari, observând că burghezia îi folosea foarte mult împotriva muncitorilor. În timpul zilelor grevei generale din Zurich din 1912, Lenin a atras atenția asupra faptului că printre cei care au spart greva și care au fost angajați de patronii elvețieni din Hamburg au fost “tot felul de criminali condamnați în Germania pentru proxenetism, bătăi etc.

Capitaliștii le-au dat pistoale celor din drojdia societăţii şi bandelor de condamnați (lumpen proletari). Tupeista bandă a spărgătorilor de greve a umplut tavernele din cartierele muncitorilor și a trecut la “un huliganism de care nu se mai pomenise”.

Lenin a fost și mai sever față de rămășițele lumpen proletarilor după revoluția din octombrie 1917, care chiar și atunci continuau să umple rândurile lumii interlope. Lenin îi considera pe vagabonzi, pe trântori şi pe cei din drojdia societăţii” printre dușmanii oamenilor. „Acești dușmani”, a scris el, „trebuie puși sub supraveghere specială a întregului popor, trebuie pedepsiți fără milă pentru cea mai mică încălcare a legilor și reglementărilor dintr-o societate socialistă”.

În acest mod Marx și Lenin îi tratau pe lumpen proletari. Marii lideri ai proletariatului nu i-au scutit.

Alți marxiști proeminenți au avut aceeași opinie despre lumpen proletari. Rosa Luxemburg a scris în 1918: „Lupta cu lumpen proletariatul reprezintă o problemă specială de o mare importanță pentru orice revoluție. Trebuie să o rezolvăm în Germania și în alte părți. Elementele din lumpen proletariat au apărut în societatea burgheză nu doar ca un strat social special, ci ca sabotorii societății al căror număr se mărește cu o viteză terifiantă, în special când zidurile sistemului social se prăbușesc, dar și ca o parte inalienabilă din societate. Revoluțiile proletare de peste tot trebuie să lupte cu acest dușman și acest instrument al contra-revoluției”. (Rosa Luxemburg, Gesainmeltc Werke, Vol. 4, p. 361)

În zilele în care nazismul era în ascensiune, predicția Rosei Luxemburg s-a dovedit corectă.

Astăzi, am putea spune că în anii care au trecut de la afirmațiile lui Marx și Lenin, natura lumpen proletariatului nu s-a schimbat. Ca atunci, lumpen proletariatul se plasează în afara rândurilor clasei muncitoare și nu are nimic de-a face cu mișcarea revoluționară. Încă își găsesc refugiu în curtea din spate a societății burgheze, se gândesc numai la ei și preferă o existență parazită unei munci normale.

Sentimentele lor anti-sociale au devenit chiar și mai puternice. În zilele noastre, ei urăsc și îi invidiază pe burghezi fără să se ascundă, și acționează împotriva lor doar ca niște criminali și huligani. La fel ca în trecut, nu au nici un ideal. Dar dacă lumpen proletariatul în sine nu s-a schimbat, multe lucruri din jurul său s-au schimbat și asta duce la consecințe importante legate de acest strat social.

2.

În ciuda creșterii dinamice a industriei moderne, dimensiunea lumpen proletariatului, a secțiunii declasate din populație, departe de a descrește, a crescut considerabil în zilele noastre. Asta s-a datorat crizei generale a capitalismului. Revoluția științifică și tehnologică a mărit dimensiunea lumpen proletariatului din cauză că a făcut de prisos muncitorii necalificați care măresc mereu rândurile lumpen proletarilor.

Un alt rezultat al crizei este numărul mare de criminali „de meserie” și de prostituate, apariția unei noi tip de prostituată – hipiotul (vom discuta despre el mai târziu) și a unui număr din ce în ce mai mare de vagabonzi și alții asemenea. Lumpen proletariatul de azi e fără îndoială mai mare ca mărime și mai vast ca diversitate decât în secolul 19, dar nu a reușit să devină mai luminat și mai puțin mercenar, cel mult a devenit și mai ticălos.

Cea mai caracteristică trăsătură a lumpen proletariatului de azi e în mod categoric înclinația sa din ce în ce mai mare către crime, cele mai brutale și mai violente crime. Lumea interlopilor a format mereu nucleul dur al lumpen proletariatului. Astăzi se unește cu el.

Crima organizată din lumea capitalistă, așa cum e bine știut, a devenit în anii recenți, cantitativ și calitativ, diferită de ceea ce era înainte de al doilea război mondial. Niciodată în istorie capitalismul nu a produs o asemnea cantitate colosală de crime ca azi. În Statele Unite, de exemplu, numărul criminalilor ajunge la milioane, care, în unele cazuri, au sindicate de care se teme toată țara și chiar și guvernul.

Această secțiune a lumpen proletariatului de azi nu e neapărat asociată cu “vagabonzii” şi nu și nu găsește adăpost în bordeluri; chiar adesea duce o viață mai luxoasă decât burghezia medie. Liderii lor chiar trăiesc pe picior mare. Dar atitutidinile au rămas neschimbate: crima e mai bună decât o politică progresistă. Sindicatul lor din Statele Unite obține din infracțiuni un venit care este oficial estimat la peste 4.000 milioane de dolari pe an.

Cu alte cuvinte, există o mare afacere criminală care operează cu ajutorul, ori de câte ori e necesar, al unei vaste rețele teroriste. Lumpen proletariatul e cel care asigură cadrele pentru operațiunile acestui sindicat, care astăzi virtual supraveghează lumpen proletariatul din toată țara.

Potrivit cifrelor publicate în 1980 de către US Research and Forecasts Incorporated, în ultimii 30 de ani, numărul de jafuri din SUA a crescut cu 300 la sută și numărul de crime cu 370 la sută. În SUA, în 1980, a avut loc o infracțiune la fiecare 24 de minute, un viol la fiecare 7 minute, un atac din partea gangsterilor la fiecare 51 de secunde, și un jaf la fiecare 10 secunde. Este estimat că infracțiunile în SUA au crescut cu 176 la sută doar din 1960 în 1970, în timp ce populația a crescut cu doar 14 la sută, criminalitatea crește de 12 ori mai rapid.

Potrivit rapoartelor poliției, 1.733 de crime au fost comise în New York în 1979, și 1.787 de crime în 1980, ceea ce înseamnă cu 60 la sută mai mult decât în 1970, deși în ultimii 10 ani populația orașului a scăzut cu un milion. Au existat 226 de crime violente în fiecare zi. Fiecare a patra persoană intervievată în New York spune că nu are curaj să iasă pe stradă seara. În Washington, în 1980, potrivit The Washington Post, o infracțiune era comisă la fiecare 50 de secunde, în Los Angeles peste 1.000 de crime au fost înregistrate doar în prima jumătate a lui 1981. La începutul lui 1976 s-a declarat că populația din închisorile din SUA a atins aproape un sfert de milion – o cifră record în istoria Americii. Dar din moment ce autoritățile reușesc să prindă și să pedepsească doar o mică fracțiune a criminalilor periculoși (potrivit unor estimări, una din fiecare 12 crime rămâne nerezolvată, potrivit altora una din 50) lumea interlopilor continuă să înflorească și să atragă tot mai multe elemente delcasate.

Asta reprezintă o amenințare din ce în ce mai mare pentru societate.

Evoluții similare, deși pe o scală mai redusă, au fost observate și în alte țări occidentale. În Marea Britanie, așa cum a fost declarat de către șeful poliției din Lincolnshire în aprilie 1976, numărul de crime violente s-a dublat în fiecare an. Japonia a avut 1.234.307 de infracțiuni și crime în 1975, o treime dintre ele fiind nerezolvate. Mai bine de două milioane de infracțiuni au fost comise în Italia în 1976. În Republica Federală Germană, o medie de două jafuri sau tâlhării au loc în fiecare minut, pagubele ridicându-se la mii de milioane de mărci pe an. În Statele unite, nu doar numărul infracțiunilor a crescut, ci și proporția criminalilor profesioniști. În Italia, numărul crimelor s-a dublat din 1970 în 1975.

În prezent, există o altă rezervă, aproape la fel de mare, care se alătură lumpen proletariatului. Sunt oamenii tineri care sunt abandonați din cauza crizei economice, politice și morale din societatea capitalistă. Faptele arată că chiar unii tineri din mica burghezie și chiar și tineri din clasa muncitoare își pierd încrederea în sistemul capitalist și se cufundă în lumea decăzută a societății; încep să ducă o viață de lumpen proletari și chiar să găsească satisfacție în ea. E vorba de zeci și uneori de sute de mii de tineri și de adolescenți de ambele sexe.

În Statele Unite, la un moment dat, lumpen proletariatul a inclus o secțiune din ceea ce erau numiți „hippies” – oameni tineri, adesea adolescenți, care fugeau din familii, renunțau la slujbe, aruncau „lanțurile culturii” și începeau să bântuie fără scop prin toată țara. Cei mai mulți dintre ei nu își găsesc drumul către mișcarea clasei muncitoare și au fabricat tot felul de idei și culte absurde. Numărul acestor lumpen proletari nu scade odată cu trecerea timpului, iar autoritățile trebuie să-i ia în serios. Nu cu mult înainte, hippies au format bande de motocicliști și au bântuit prin toată țara, adesea implicându-se în banditism total. În unele orașe, s-au asociat cu bandele de bandiți pentru a comite infracțiuni și crime. Cazul bandei „Manson” ,care era formată din zeci de băieți și fete și care au ucis 35 de oameni ca să-i „intimideze” pe alții, a șocat toată America în anii 1969-1971.

Lumpen proletarii sunt cei care au de câștigat din declasarea unei secțiuni din oamenii tineri în lumea capitalistă. Cauza economică a acestui proces este șomajul de masă care a făcut ravagii în țările capitlaiste și care a lovit în special dur în tineri. Nu e de mirare că tineri din ce în ce mai disperați încearcă să găsească o scăpare în criminalitate.

În primăvara lui 1976, peste jumătate din deținuții din închisorile federale și de stat din SUA erau persoane între 17 și 29 de ani care își pierduseră slujbele și care nu au reușit să se angajeze după ce au terminat liceul sau facultatea. În aceeași perioadă s-a stabilit că aproape jumătate dintre omuciderile comise în SUA au fost comise de persoane care nici nu împliniseră 20 de ani. Numere mari de tineri, vrând-nevrând, devin lumpen proletari, mulți dintre ei pe viață. Aceștia, desigur, sunt cele mai imature și mai înapoiate elemente din rândul șomerilor. Majoritatea conștientă caută o soluție, intrând în mișcarea clasei muncitoare, care le protejează interesele vitale. Cu toate acestea, procesul de demoralizare și declasare a secțiunii tinerilor șomeri continuă.

Ar trebui să credem că tinerii crimiali, hippies și elemente similare sunt un fenomen temporar care ar trebui atribuit doar crizei economice? Nu. Ei apar pe scenă în numere mari și înainte de criza din anii 1960.

Rădăcinile acestui proces de declasare a unei secțiuni din tineret în lumea capitalistă merge mult mai profund, așa cum am menționat deja. Aceste rădăcini duc nu doar către criza economică gravă din lumea capitalistă, ci și la decăderea generală a societății burgheze.

Fenomene similare se pot observa în țări din Asia și America Latină în acest moment. În aceste părți ale lumii, lumpen proletariatul începe să se vadă atras în politică din ce în ce mai mult și joacă categoric un rol contra-revoluționar.

De exemplu, când bandele de reacționari au atacat Kabul, capitala Afganistanului, pe 21 și 22 februarie 1980, elemente locale declasate și criminali au fost de partea lor. Cu ajutorul lor, contra-revoluționarii au năvălit în magazine și restaurante, au distrus proprietăți și au jefuit, au aruncat pietre în mașini și le-au dat foc, și chiar au încercat să arunce în aer o brutărie, astfel ca oamenii din Kabul să rămână fără pâine.

Au amenințat că vor ucide pe oricine refuză să fie complicele lor. Este elocvent că în Iran bandele de reacționari, care au comis pogromuri în perioada revoluției anti-Șah din 1978, au inclus criminali din lumea interlopă, care au acționat cot la cot cu agenții poliției Șahului și cu ofițerii din armată.

Aceasta e compoziția de bază a lumpen proletariatului de azi. De multă vreme, nici o schimbare semnificativă nu are loc în compoziția acestuia. Lumea interlopă în continuare constituie nucleaul dur al acestui strat social. Hoții, şarlatanii, asasinii, peştii, cerşetorii societății burgheze încă există.

Strigătorii la bâlci, flaşnetarii, lazzaronii şi alții asemenea, despre care Marx a vorbit în 1852, au dispărut, sau au rămas foarte puțini. Dar cei care le-au luat locul acum nu sunt mai apropiați de clasa muncitoare organizată. Și mai mult, când sunt manipulați de forțele străine și ostile clasei muncitoare, lumpen proletarii pot deveni azi chiar o armă chiar și mai periculoasă decât în trecut.

Așa cum am arătat deja, compoziția lumpen proletariatului a rămas în principal neschimbată. Dar și-a schimbat gândirea și atitudinile? Numai în privința unui singur lucru: a devenit și mai brutal și mai lipsit de scrupule.

Trebuie să ținem minte că brutalitatea a fost întotdeauna inerentă acestor elemente. Liderii și cei care îi inspiră politic pe lumpen proletari i-au învățat invariabil să disprețuiască orice moralitate și orice act de a face bine.

În secolul 19, anarhiștii și alții care gândeau ca ei au fost cei care au proapagat misantropia. Sergei Nechaev, tovarășul de arme al lui Bakunin, visa să conducă o rebeliune a țăranilor și prostituatelor din Rusia, și îi învăța să fie feroce și lipsiți de milă. (Mikhail A. Bakunin (1814-1876) șiSergei G. Nechaev (1847-1982) — anarhiști revoluționari care încercau să lupte împotriva țarismului prin mijloacele unor conspirații aventuriste și prin incitarea de rebeliuni ale țăranilor și care au negat rolul istoric al clasei muncitoare și al teoriei sale revoluționare – nota autortului)

Ideile sale (vom reveni la ele în capitolul următor, când vom discuta în detaliu despre teroriștii de azi ai ultra-stângii) erau echivalente cu un program de masacre în masă, nu ale unei revoluții politice, care nu făcea nici o distincție între revoluționari și criminali și îi băga pe ambii în aceeași oală a escapadelor nesăbuite ale bandiților lumpen proletari.

Nu ar putea exista o mai clară ilustrare a mentalității criminalilor lumpen proletariat. Marx a atacat această predicare a brutalității și a considerat-o o rușine. În programul anarhist, liderul proletariatului internațional imediat a văzut nu doar o totală lipsă de gândire realistă revoluționară, dar și o ură de nezdruncinat față de clasa muncitoare și față de metoda ei științifică de luptă, față de stabilitatea ei socială și față de modul clar în care-și stabilea scopurile.

Nechaev și Bakunin au făcut tot ce-au putut pentru a aprinde „pasiunile malefice” în lumpen proletari, dar nu în zadar. La începutul secolului 20, au existat cei care au continuat doctrina lor – de partea opusă a scenei politice. Primii care au propagat violența brutală în rândul lumpen proletariatului, îndreptând propaganda nu împotriva burgheziei, ci din nou, la fel ca sub Louis Bonaparte, împotriva stângii, au fost monarhiștii ruși, care, în 1905, au stabilit marile organizații Black Hundreds (Cei 100 întunecați), “The Bussian People’s Union” (Uniunea Poporului din Rusia), pentru a lupta împotriva revoluționarilor. Pe lângă cei care aveau magazine, cei care erau clienţii obişnuiţi ai cârciumilor, preoți și kulaci, au recrutat, cu ajutorul poliției, bande întregi de criminali și cuţitari. Aceste bande au atacat muncitorii și revoluționarii, au organizat pogromuri și au furat orice au putut.

Dar aceşti nemernici, care erau plătiți de poliția țaristă, nu au putut opri triumful revoluției proletare. 25 de ani mai târziu, exemplul acestor fanatici reacţionari din Rusia a fost urmat pe o scală incomparabil mai mare de naziștii din Germania. Cu mult înainte ca criza economică din 1929-1933 să lipsească de slujbe 6 milioane de muncitori germani, Hitler începuse să selecteze sistematic, împreună cu tinerii din mica burghezie sărăcită, lumpen proletari pentru trupele sale de asalt, „stormtroopers”.

Este o greșeală să credem că doar mica burghezie a format baza de masă a nazismului în primii ani ai apariției sale. Celălalt stâlp de susținere a fost lumpen proletariatul, fără precedent de masiv, care a apărut la sfârșitul deceniului 1920 în urma inflației și șomajului din Germania. Un număr în special mare de lumpen proletari s-a alăturat naziștilor în Berlin, capitala celui de-al Treilea Reich, atunci centrul lumii interlope din Germania. Eroul, și pe atunci liderul trupelor de asalt din Berlin era

Horst Wessel, care anterior fusese pește. În onoarea sa, a fost numit imnul național nazist.

Cât de mult a plătit Hitler lumpen proletarii ca să-i facă să lucreze pentru el? Mult mai mult decât i-a plătit țarul din Rusia pe cei din Black Hundreds.

Asasinii naziști nu erau doar plătiți o sumă fixă, ci primeau și uniforme, primeau locuri de cazare în barăci, și li se ofereau bani de buzunar.

Li s-a promis cu solemnitate un nou rang de “mică aristocraţie” pe care Hitler îl plănuia.

Vagabonzii și hoții au primit asigurări că vor deveni managerii și proprietarii bogați în teritoriile cucerite de Fuhrer, că în acest fel vor obține în sfârșit un statut de clasă. Pe această bază a înțelegerii, lumpen proletarii au fost antrenați în tehnici de provocări politice, și în schimb ei i-au învățat pe naziști să ucidă cu brutalitate în multe feluri.

Unul dintre cei mai zeloși, care de la început a implementat moduri tipice lumpen proletarilor în partidul lui Hitler, a fost gauleiterul Julius Streicher, organizatorul pogromurilor anti-semite. Cu acordul lui Hitler, acest călău (cutthroat, în original) a cerut public exterminarea totală a evreilor. Un alt exponent al genocidului a fost Heinrich Himmler, un personaj mult mai important, care a inclus popoarele slave printre națiunile care trebuia să fie anihilate în masă. Când a devenit șeful securității statului, a început să organizeze teroarea de masă direct de la nivel înalt, folosind ca unelte pe fiii și pe filistinii snobi şi aroganţi şi pe lumpen proletarii militarizați.

Vorbind la o întâlnire privată a ofițerilor SS pe 4 octombrie 1943, Himmler a declarat: „Problema dacă oamenii (din țările cucerite de Germania nazistă – nota autorului) vor trăi sau vor muri de foame mă interesează doar în măsura în care ei ne sunt necesari ca sclavi pentru civilizația noastră. Nu mă interesează nimic altceva… Trebuie să fim onești, decenți și să ne purtăm ca frații doar cu popoarele din sângele noastru. Față de nimeni altcineva.”

Asemenea instrucțiuni s-au potrivit bine lumpen proletarilor, chiar și mai mult decât micii burghezii, mulți dintre ei fiind încă împiedicați de rămășițele moralității burgheze. Un apel de a recurge la brutalitate, și pe o scală mondială, era exact ceea ce doreau.

Anterior, în mai 1941, dr. Sigmund Rascher, care făcea parte din SS, i-a cerut lui Himmler să facă experimente de acest tip în lagărul de concentrare de la Dachau: să țină oamenii dezbrăcați total timp de 9-14 ore la temeperaturi de minus 27-30 de grade și apoi să verifice dacă puteau fi revigorați prin încălzire. Himmler i-a dat permisiunea. În jur de 300 de deținuți din lagăr au murit, unii și-au pierdut mințile. Pe 24 octombrie 1942, Himmler i-a scris lui Rascher: „Am citit cu mare interes raportul tău despre înghețarea oamenilor… Consider că cei care încă se mai opun acestor experimente sunt vinovați de înaltă trădare… Personal, cred că aceste experimente vor da rezultate de o valoare permanentă”.

Asemenea declarații din partea lui Himmler (multe altele sunt cunoscute) nu erau o expresie a sadismului total, nu erau nici un simptom al demenței. Erau în primul rând o măsură politică – pentru a alimenta cruzimea fanatică în mințile naziștilor. Mulți dintre lumpen proletarii germani, care au devenit gardieni în lagărele de concentrare naziste și care au făcut cariere în aceste lagăre, au fost capabili să satisfacă instinctele brute în orașele germane și chiar și mai mult în teritoriile ocupate de naziști. Nu e nici o îndoială că actele de genocid comise de către naziști în al doilea război mondial au fost opera nu doar a micii și marii burghezii din Germania, dar și a lumpen proletarilor din Germania. Cu toate acestea, lumpen proletariatul în general nu a obținut nimic de pe urma alianței cu naziștii. Cu doar un an și jumătate înainte de ascensiunea lui Hitler la putere, lumpen proletarii au fost sacrificați de dragul burgheziei și membrilor din mica burghezie din partidul nazist, care acum au umplut rândurile și rangurile structurilor dominante ale SS. Nu trupele de asalt, printre care erau mii de lumpeni proletari, ci bărbații din SS au fost cei care au primit puterea și au început să conducă al Treilea Reich. Motivul e simplu. Deși Hitler fusese un cuţitar tipic în tinerețe, după ce a format un mare partid fascist și după ce a preluat puterea, a trecut de partea cealaltă a burgheziei monopoliste și a început să-i execute ordinele. Fascismul german a exploatat cu cruzime lumpen proletarii, la fel cum burghezia bonapartistă franceză făcuse anterior. În zilele noastre, lumpen proletariatul rămâne o masă declasată care este energetic recrutată de forțele care îndeplinesc politici aventuriste de o tendință sau alta. Sunt seduși azi de trei forțe – neofasciștii, neo-anarhiștii și maoiștii.

3.

Așa cum am văzut, istoria din timpurile recente dovedește că lumpen proletariatul, în ciuda mărimii sale și a dorinței de a comite cele mai agresive acte, nu ar fi putut niciodată în trecut să fie considerat o forță politică independentă. Ori de câte ori e necesar, a fost mituit sau angajat și folosit de grupări reacțioanre de clasă în interesele acestora, dar nu a putut juca nici un rol independent în viața socială – a fost inerent incapabil să facă asta. Spre deosebire de clasa muncitoare și de țărănime, pe de o parte, și de burghezie, pe de altă parte, masa declasată și amestecată de lumpen proletari nu a avut nici mintea și nici voința să lupte pentru putere. Asta se datorează „instabilității lor uluitoare și a inabilității de a lupta”, așa cum a remarcat Lenin. Ar trebui considerat că numai un lumpen proletar ar putea conduce lumpen proletariatul? Categoric, nu. Marx a arătat de ce cât se poate de clar. Când se ocupa de Societatea din 10 decembrie”, o organizație a lumpen proletarilor care apăruse în Paris în 1849, a scris despre Louis Bonaparte că „se constituia pe sine șeful lumpen proletariatului, care aici doar redescoperă într-o formă de masă interesele pe care el personal le urmărește”. În aceeași lucrare, Marx a repetat că Louis Bonaparte conducea lumpen-proletariatul din Paris.

Liderii Black Hundreds, Russian People’s Union” erau Dubrovin, un doctor, și moșierii Markov Jr. și Purishkevich. Fuhrerul naziștilor era Hitler, anterior un lumpen proletar, care ulterior a dezertat și a trecut de partea burgheziei, a oligarhiei și a capitalului de monopol. Astăzi alte forțe speră să susțină operațiuni similare cu lumpen proletarii.

În ce-i privește pe neofasciști, că ei tânjesc să repete experiența lui Hitler este evident în toate organizațiile care au apărut ca ciupercile după al doilea război mondial. Ei au un motiv special. Trebuie ținut cont de faptul că baza socială a fascismului din zilele noastre s-a îngustat serios. Susținerea din partea foștilor sponsori, a micii burghezii, nu mai este garantată în aceeași măsură: în ciuda crizei acute economice, mica burghezie s-a mutat la stânga și nu la dreapta. Același lucru e valabil și în ce-i privește pe ținerii șomeri. Dar fasicștii încă sunt capabili să mituiască unii dintre lumpen proletarii, care îl sfidează pe „diavol”, inclusiv pe cei din lumea interlopă și pe cei pe care criza economică i-a transformat în vagabonzi. Faptele arată că bandele de neofasciști aproape peste tot, în special în SUA, Franța, Italia și Germania de vest, sunt în mare compuse din călăi profesioniști, din bandiți și din tineri demoralizați. Nu e de mirare că fasciștii în mod deliberat răspândesc cele mai brutale atitudini lumpen proletare în rândul suporterilor lor. Unul dintre organele lor de propagandă din Statele Unite, Kill, a scris într-un număr din anii 1960 că este în natura umană să ucidă, că un bărbat trebuie să ucidă ca să poată progresa. Negrilor trebuia să li se arate cine erau adevărații stăpâni, cine erau cei mai mari ucigași din lume. Bărbații albi trebuie să-și scoată săbiile, și să lovească dușmanul și să ucidă, să ucidă, să ucidă…

Asemenea apeluri nu pot stârni decât scârbă în rândul oamenilor normali. Dar ele s-ar putea să-i impresioneze pe lumpen proletari, deși nu pe toți.

Un alt neofascist american, un preot din Dallas, a scris într-o carte în anii 1960 că, dacă trebuie să-l omori pe dușman, trebuie să-l omori în asemenea mod că alți dușmani să fie intimidați. Unui cadavru nu îi pasă dacă mai are cap sau nu, spunea el. Dar, din punct de vedere psihologic, oricine vede un cadavru cu capul tăiat se va imagina pe sine ca având capul tăiat și se va cutremura de groază. Acesta e din nou limbajul lui Himmler. Perspectiva lumpen proletarilor „profesioniști” rămâne virtual neschimbată, descrierea lor de către Marx și Lenin este valabilă și azi. În motivele și înclinațiile lor ei sunt esențial la fel ca în zilele lui Louis Bonaparte, Markov Jr. și Hitler. Știind asta, neofasciștii îi atrag în orice fel și le aprind ura pentru unul și pentru toți.

Declarațiile neofasciștilor pe care le-am citat mai sus vin din anii 1960. Să vedem acum ce s-a întâmplat în Statele Unite în ultimii 10 ani.

În iunie 1970 un tribunal din Los Angeles a început audierile în cazul senzațional al lumpen proletarilor din „banda lui Manson”, care a omorât 35 de oameni. Procesul a durat 9 luni. Crimele au fost comise nu cu intenția de a jefui, nici din răzbunare, teamă sau alte cauze întâlnite în cazul omorurilor, ci, așa cum s-a aflat, cu intenția de a intimida publicul. În cele mai multe cazuri, criminalii nici nu știau pe cine omoară și acționau fără cel mai mic câștig personal pentru ei. Era crimă comisă de dragul de a ucide. A devenit cunoscut și faptul că victimele au fost înjunghiate cu cuțitele după ce au fost omorâte. O victimă a fost spânzurată după ce a fost omorâtă.

Una dintre acuzate, o fată hippie de 21 de ani, i-a spus unei colege de celulă că banda intenționa să le scoată ochii oamenilor omorâți, să îi zdrobească de pereți și să le taie degetele. „Știam că ăsta era doar începutul”, a spus ea. Potrivit martorei, Atkins a spus că vorbea ca și cum ar fi povestit ceva firesc, ceva ce ar fi putut să facă în oricare zi a săptămânii. „Cu cât ucizi mai mult”, a spus ea, „cu atât mai mult îți place”. I-a spus colegei de celulă și numele unor persoane cunoscute care urmau să fie masacrate. Când a fost interogată, Atkins râdea când descria crimele atroce. După proces, nu a arătat nici cel mai mic semn de pocăință sau de regret. I-a spus altei colege că cel puțin a ajuns la punctul în care i-ar fi putut ucide și pe părinții ei. Alții din bandă, și ei hippies, au fost condamnați pentru crimă și tentativa de a ucide. Principalul acuzat, Manson, de 35 de ani, liderul bandei, care își petrecuse deja jumătate din viață în închisori pentru infracțiuni, a fondat „școala de asasini”, le-a dat fetelor complice câte un cuțit, le-a arătat în detaliu cum să taie oameni. Scaplurile unora dintre cei asasinați au fost prinse în țăruși pentru a-i intimida pe alții. Un martor a spus că gangsterii râdeau după fiecare crimă pe care o comiteau în stilul lui Manson. Sadism, boală psihică? Ambele. Dar este brutalitate dusă la „perfecțiune” din nou pentru un scop politic. Mentalitatea gangsterilor lui Manson e șocant de asemănătoare cu cea a bărbaților din SS ai lui Hitler, care omorau și torturau oameni în lagărele morții. Este același dispreț total față de principii morale ca și cum acestea nu ar exista. Aceeași lipsă de umanitate deliberată. Și aceeași tendință spre anti-social, de necompromis. Manson și Atkins sunt foarte puțin diferiți, dacă sunt, de Mengele, doctorul nazist care cosea copii de vii unul de altul.

Că lumpen proletarii de tipul lui Manson sunt foarte apropiați de fascism a fost dovedit pe parcursul investigațiilor. Chiar Manson îl idolatriza pe Hitler, a spus că era un tip elegant, care avea răspunsul corect la orice întrebare. Manson era un rasist total care credea că rasa ariană era superioară altora, și aparent știa ceva despre Nietzsche. Procurorul din cazul Manson a spus mai târziu că Manson se considera pe sine un personaj la fel de istoric ca și Hitler. După proces, procurorul și-a exprimat credința că Manson ar fi putut fi al doilea Hitler, dacă ar fi avut „noroc”.

S-a aflat că Manson intenționase să îi unească pe susținătorii săi cu bandele de hipioți motocicliști și să călătorească în țară și în lume, să răpească fără discriminare și să masacreze oameni, „să îi elibereze pe oameni de viața pe acest pământ”. Scopul lor? Să terorizeze societatea. Aceasta este exact una dintre principalele metode ale fascismului din zilele nostre și strategia sa de a crea tensiuni.

Prin transformarea unor oameni în bestii și prin distrugerea altora, liderii fascismului speră cumva să-și realizeze scopul când se oferă oportunitatea. Cazul bandei lui Manson e doar un exemplu dintr-o listă lungă. Potrivit FBI, cele mai multe jafuri armate din SUA sunt însoțite de bătaia oamenilor nevinovați, de rănirea lor gravă și chiar de crimă. Ele arată nu doar o dorință de a fura de la oameni avuția, dar și brutalitaea tipică lumpen proletarilor. S-ar putea presupune că dacă într-o zi vasta lume interlopă din SUA, de teamă că ar putea fi adusă în fața justiției, sau ca urmare a unei mite generoase, să treacă la fascism prin Mafie, America „liberală” se va confrunta cu o amenințare foarte serioasă. Milioane de criminali pot deveni fără îndoială nucleul dur al unei mari organizații fasciste. Un fuhrer plin de resurse și un demagog elocvent, care are resursele financiare și al cărui caracter e un amestec de Hitler, Manson, sau supergangsterul Al Capone, ar putea duce la îndeplinire un asemenea plan.

Ar trebui adăugat că ceva similar, deși pe o scală mai mică, se observă azi în țările capitaliste. De exemplu, contacte strânse între criminalii și neofasciștii din Italia au fost scoase la lumină în septembrie 1975. Anterior, National Democratic Party (NDP), o organizație neonazistă din Germania de vest, a nominalizat doi criminali pentru a candida în alegerile pentru guvernul local din Dieburg. Un lider NDP, numit Otte, a încercat să jefuiască o bancă din Braunschweig. În jur de 30.000 de oameni din multele organizații neofasciste din Japonia sunt numeroși lumpen proletari și criminali profesioniști. Cei care participă la demonstrațiile fasciste sunt plătiți cu ora. Partidul japonez fascist condus de teroristul Akao este în mare compus din criminali profesioniști. În august 1976, poliția din Portugalia a descoperit o organizație teroristă fascistă care, pe lângă acționari, brokeri și alți foști proprietari de întreprinderi, includea persoane asociate cu lumea interlopă. Acum este tipic neofascismului internațional să se bazeze pe lumpen proleariat, miza sa fiind terorismul.

Același lucru e valabil și cu privire la extremiștii de stânga de azi. În Italia, lumpen proletarii sunt nerăbdători să se alăture organizațiilor de ultra-stânga în speranța de a obține un câștig, de a obține adăpost, arme și protecție de poliție. În ce-i privește pe „teoreticienii” ultra-stângii, ei cer ca clasa muncitoare să fie înlocuită ca forță revoluționară de lumpen poletariat și de straturile sociale apropiate de lumpeni.

Este elocvent că, de exemplu Armed Proletarian Nuclei (NAP, Nucleul Proletariatului Înarmat), un grup terorist de ultra-stânga, care a fost la un moment dat influent în sudul Italiei (unde mafia a fost în special puternică), a fost fondat de lumpen proletari. Fondatorii săi au fost criminali care la sfârșitul anilor 1960 au organizat răzmerițe în aproape toate închisorile din Italia și au mers până acolo că au cerut totala abolire a închisorilor. Prin urmare, NAP a continuat să recruteze din rândul elementelor „respinse de societate”. Poate fi spus că politicienii de ultra-stânga sunt de acord cu lumpen proletarii, în timp ce aceștia le cer ultra-stângiștilor să comită acte sângeroase.

Astfel, și teroriștii neofasciști și ultra-stângiștii contează pe lumpen proletari. Vom vedea și cum maoiștii urmăresc planuri similare.

Ca în trecut, lumpen proletariatul nu joacă nici un rol independent. Este incapabil să treacă la vreo acțiune politică serioasă. Indiferent dacă e direcționat spre dreapta sau spre stânga, în mod obiectiv întotdeauna a slujit forțele reacționare.

Lumpen proletarii nu pot fi revoluționari. Clasa muncitoare, care acționează în alianță cu țărănimea și cu intelligentsia muncitoare, rămâne principala forță socială care se opune lumii capitaliste.

Ca în trecut, clasa muncitoare și lumpen proletarii nu au scopuri comune. În societatea socialistă, lumpen proletariatul inevitabil va dispărea gradual; doar într-o asemenea societate poate fi rezolvată această problemă socială.

În societatea capitalistă, însă, lumpen proletariatul nu a ajuns încă la capătul drumului. Cei care încearcă să-l exploateze pentru scopurile lor sinistre vor face orice pentru a-l face și mai de necontrolat și mai feroce, și pentru a-l împinge către cele mai revoltătoare acțiuni teroriste. Dar, orice s-ar întâmpla, viața alocată lumpen proletariatului în istorie nu e infinită.

CAPITOLUL 4: CE VOR BRIGĂZILE ROȘII!

Opriți Terorismul!”, autor Ernst Henry, anul publicării 1982

1 .

Secțiunea rebelă a tinerilor și studenților și a lumpen proletariatului din ce în ce mai numeros reprezintă două straturi sociale din care teroriștii recrutează susținători, vâzându-le ca pe un aliat social natural.

Ce sunt organizațiile teroriste?

Politic, acestea par să fie divizate în două tabere opuse – extremişti de extrema dreaptă și de ultrastânga, deși nu e mereu ușor să-i diferențiezi unii de alții; în multe cazuri metodele lor și chiar scopurile lor sunt similare. Azi, nu există nici o țară capitalistă în care organizațiile de ultra-stânga să nu fie active. În statele principale burgheze, grupări teroriste apar, aproape inevitabil, din rândul acestor organizații și stabilesc filiale în multe orașe. Rareori au mai mult de câteva sute de membri activi, în unele cazuri chiar și doar câteva zeci, dar de obicei au multe asociaţii secrete în multe cercuri sociale, inclusiv cele frecventate de burghezie. În multe grupări teroriste, există agenți provocatori infiltrați de poliție. În ultimul deceniu, asemenea grupări au operat în Italia, Germania de vest (Facțiunea Armatei Roșii sau Grupul Baader-Meinhof), Spania (grupul GRAPO), Franța (grupul L’Action directe), Statele Unite, Japonia (Rengo Sekigun) și în mai multe țări din Asia și America Latină.

În Italia, teroriștii de ultra-stânga s-au evidenţiat imediat, din cauza circumstanțelor locale speciale. Majoritatea aparține așa-ziselor Brigăzi Roșii (RB). Brigăzile Roşii l-au asasinat pe fostul premier Aldo Moro în 1978 și au fost responsabile de alte acțiuni care au provocat un scandal național. În aprilie 1981, l-au răpit pe C. Cirillo, un personaj proeminent din Partidul Creștin Democrat și un susținător al politicilor lui Moro. Pe lângă Brigăzile Roșii, mai sunt active în Italia şi alte grupări cum ar fi Front Line, Worker Autonomy, Armed Proletarian Nuclei (NAP), Revolutionary Action an Combatant Communist Units. (Le Nouuel Observateur, January 12 18, 1981, p. 31)

În ciuda denumirilor lor pompos revoluționare, nici una dintre aceste organizații nu are nimic în comun cu mișcarea comunistă și a clasei muncitoare, cărora de fapt li se opun cu vehemență. Unii dintre ei, în special grupările mai mici, au dispărut la scurtă vreme după ce s-au format, din cauza arestărilor și a certurilor interne.

Brigăzile Roșii au apărut în timpul revoltelor studențești care au răscolit Italia în 1968 și au început categoric să prindă formă în 1970, când au folosit prima dată bombe în operațiunile lor. În 1972 au început să se implice aproape continuu în răpiri și asasinate ale unor politicieni foarte cunoscuți, oficiali guvernamentali și uneori chiar și a liderilor de sindicate. În cercurile lor, descriau asemenea acțiuni ca „război urban de gherilă”.

Printre cei activi în aceste organizaţii erau câțiva studenți foarte disperați, intelectuali confuzi şi lumpen proletari. Potrivit poliției italiene, Red Brigades nu aveau mai mult de 1.000 de membri la sfârșitul anilor 1970. Organizația avea reguli de fier – chiar mai stricte decât cele ale grupului terorist People’s Reprisal, pe care Nechaev l-a fondat în Rusia în 1869. Timp de câțiva ani, până când și-a dovedit devoțiunea „în acțiune”, un nou membru are voie să cunoască doar câțiva alți membri. Brigăzile sunt împărțite în „coloane” care operează mai ales în orașe – în Roma, Milano, Torino, Genova și Bologna. Sunt subordonate unui „Comitet Executiv”.

Dar nu e nici un secret că „centrul de comandă politică” al Brigăzilor este ascuns în închisorile de mare securitate, care sunt pline de activiști ai Red Brigades. “În loc să iasă din închisoare”, scria Rinascita, jurnalul teoretic al Partidului Comunist Italian, „cei din Red Brigadesc încearcă să intre în închisoare. Cu alte cuvinte, din motive ideologice, teroriștii de ultra-stânga doresc să transforme închisorile într-o „bază a Red Brigades”, mai precis, în celule guvernamentale, un fel de centru al unui guvern ilegal care să administreze instituțiile statului și societatea. Se poate observa că logica care stă la baza acțiunilor lor nu e diferită de logica liderilor interlopi din lumea mafioților.” (Rinascita, No. 4, January 23, 1981, p. 6Închisoarea ca centrul unui guvern revoluționar care să gestioneze societatea!

Poate misteriorul „Comitet Executiv” al Brigăzilor Roșii își ține ședințele tot în închisoare, nu? O asemenea idee nu i-ar fi trecut prin cap nici măcar lui Dostoyevsky în “Demonii”.

În ciuda tuturor acestora, mulţi ani poliția a fost incapabilă să prevină un singur act major de terorism comis de Red Brigades. Aparent asta nu s-a datorat doar faptului că Brigăzile erau formate din fanantici, care nu s-ar oprit de la nimic, dar şi faptului că liderii Brigăzilor Roşii trebuie să aibă anumite legături cu poliția și cu serviciile secrete.

A doua organizație majoră teroristă este Front Line, care a apărut în vara lui 1977 în sudul Italiei, unde sărăcia era în mod special devastatoare, și apoi s-a răspândit și spre nord. La început a preferat să distrugă echipamentele din fabrici și magazine și să pună bombe în sediile poliției, dar ulterior a trecut și la crime.

Worker Autonomy (WB) și grupul afiliat cu ei P 38” (denumirea unui pistol) sunt specializați în incitarea studenților să se bată cu poliția. Ei îi persecută și pe comuniști, pe care îi numesc „dușmanii clasei muncitoare”. Fiind bine înarmați, cei din aceste grupuri provoacă ciocniri sângeroase în timpul demonstrațiilor organizate de către forțele democratice. Antonio Negri, foarte cunoscutul profesor de la Universitatea Padova University, este în închisoare pentru că a fost membru al organizației Worker Autonomy.

Care sunt scopurile acestor organizații și bande?

În octombrie 1980, Pierre Blanchet, un corespondent al ziarului francez Le Nouvel Observateur, a reușit să-i întâlnească pe Marcello și Alessandro într-un sat de munte, doi refugiați din Italia care se presupune că s-ar fi pocăit de ceea ce au făcut ca când au făcut parte din grupul terorist de ultra-stânga, Front Line. Unul dintre ei provenea din clasa muncitoare, celălalt venea dintr-o familie foarte bogată. Ambii aveau 29 de ani, în timp ce colegii lor teroriști din Italia aveau doar 20-21 de ani.

Jurnalistul francez i-a intervievat pentru a afla cum ajung unii oameni terorişti, ce-i face pe tinerii, plini de idealuri nobile, să ia această cale întunecoasă și lipsită de speranță, ce îi împinge să se alăture unor grupuri a căror singură lege e cea a vărsării de sânge.

Iată un extras din acel interviu:

Reporter: Ați plecat din Italia acum câteva luni. Cum vă descurcați acum?

Marcello: ne chinuim să distrugem diabolica escaladare a terorismului, să punem capăt acestei “nopți a cuțitelor lungi”, unde cultul vărsării de sânge și al răzbunării domină complet şi e de neclintit.

Reporter: Ce înseamnă asta?

Marcello: Scopul și strategia Brigăzilor Roşii constau în a lovi chiar în inima guvernului.

Asta e exact ce a dovedit cazul Moro.

Alessandro: Înainte de cazul Moro, atacul cu intenția de a ucide a fost practicat mult mai rar. După acest caz, crima a devenit o obișnuință și pentru Front Line.

Reporter: Şi sunteți nemulțumiți de aceste acte separate de violență? Aţi stabilit o organizație de tip militar, Front Line… De ce?

Alessandro: Să accelerăm cursul istoriei, să facem ca istoria să intre într-o viteză mai mare.

Reporter: Vreți să accelerați cursul istoriei și într-o zi oarecare v-aţi trezit ținând o armă în mâini.

Marcello: În 1977-1978, ni s-au oferit câteva contracte, unele mari şi altele mici… Cred că nu aș greși să spun că sunt în jur de 10.000 (?- nota autorului) de teroriști în Italia.

Alessandro: … Vine o vreme când toată societaea e direct sau indirect pătrunsă de terorism.

Reporter: se spune că tentaculele terorismului au pătruns în cele mai înalte eșaloane ale guvernului.

Alessandro: Nu uitați că o parte considerabilă din elementele de ultra-stânga din Italia vin din rândul micii burghezii.

Marcello: Cei care vin din burghezie inevitabil păstrează legături cu mediul din care provin… Din moment ce sunt în jur de 10.000 de teroriști, trebuie că e un mare număr de contacte și informatori care îi ajută și îi adăpostesc. În fiecare oraș principal din Italia sunt câteva mii de oameni care ajută grupurile armate într-un fel sau altul. Și aceștia nu sunt doar drojdia societății.

Reporter: Cine, de exemplu?

Marcello: Oameni de afaceri, judecători, directori executivi ai ziarelor, secretari ai instituțiilor și tribunalelor, oficiali administrativi.

Reporter: Toți acești oameni au intrat la mari îndoieli când teroriștii au trecut la crimă sistematică.

Marcello: (după ce a susținut că pentru Front Line, asasinatul ar fi trebuit să fie o măsură excepțională- nota autorului): Pentru Brigăzile Roşii, moartea a devenit mai mult o rutină după ce au adoptat tactici de a distruge mașinăria statului.

Reporter: Vă place violența?

Alessandro: Am trăit în inima ei…

Reporter: . . .Dar să împuști oameni cu greu poate fi privit ca o formă de luptă a clasei muncitoare. Muncitorii nu umblă razna cu pistoale să tragă în oameni…

Marcello: Toată istoria noastră e fondată pe faptul că ne bazăm pe o minoritate.

Reporter: Care sunt sentimentele voastre față de asasinarea lui Aldo Moro?

Alessandro: Un profund sentiment de izolare (de oameni—nota autorului). Exasperare. Disperare. Am fost șocați. Paralizați. Chiar în acea zi ne-am dat seama de slăbiciunea Brigăzilor Roşii. A demonstrat totala zădărnicie a violenței teroriste.

Marcello: Într-un fel, activitatea clandestină a devenit un mod de viaţă, care își găsește justificare în lupta armată. Ideea de a fi capabil să faci ceea ce ai chef cu viețile altora dă unui om un simț de putere incredibil. Și te simți mai bine în atmosfera de terorism decât în oricare altă parte și nu vei vrea să renunți la viața de terorist. Teroriștii sunt eroi care trăiesc într-o sectă idealizată militară, într-o atmosferă de cult a elitelor. Și gradual devin și mai cruzi și mai lipsiți de scrupule… Activitatea clandestină face imposibil să lucrezi creativ; este incompatibilă cu un mod de viață normal. Și o persoană care este obligată să compenseze pentru nemulțumirea prin recurgerea la atac, jaf, “a trage la picioare”. Inevitabil așa funcționează această logică.

Reporter: Oamenii din organizația voastră erau specializați în cele mai brutale acte, în asasinat? Ce vor Brigăzile Roşii?

Alessandro: La început, nu erau. După aceea, da… A apărut un fel de castă. În fiecare oraș, erau grupuri de “pușcași”. La început compoziția lor varia, apoi a devenit permanentă… Brigăzile Roșii au fost formate din sindicaliști, intelectuali, foști comuniști. Întâmplător la un moment dat a devenit datoria membrilor Red Brigades să intre în Partidului Comunist.

Reporter: Dar mă refeream la arme. Ne puteți spune cum faceți rost de bani pentru a plăti armele?

Alessandro: Din jafuri.

Reporter: Organizația voastră a comis multe jafuri?

Alessandro: Probabil mai multe jafuri decât acțiuni politice.

Reporter: A fost omorât cineva?

Marcello: Da. Când comiteau jafurile, mulți dintre camarazii noștri au murit.

Reporter: Relatările despre jafuri și răpiri comise de Brigăzile Roşii spuneau foarte multe despre legăturile cu teroriștii și cu lumea interlopă. Generalul Dalla Chiesa a admis că ar fi fost mult mai greu pentru ei să vă disturgă organizația dacă nu ați fi avut legături cu criminalii.

Alessandro: Am avut legături, dar numai cu infractori mărunți, cu șuți și cu contrabandiști. A existat chiar și o organizație teroristă, Armed Proletarian Nuclei, care a apărut în rândul criminalilor din închisori. Dar nu a avut legături cu mafia.

Reporter: Nici Brigăzile Roşii nu au avut?

Marcello: În închisoare există un pact de non-agresiune între Brigăzile Roşii și Mafie, dar nimic mai mult de-atât.

Reporter: Brigăzile Roşii au răpit oameni pentru a obține bani din răscumpărare. Nu era inevitabil să se asocieze cu cercurile criminalilor?

Alessandro: Nu cu „crema cremelor” din lumea interlopă.

Reporter: Ați vorbit despre contrabandiști. Cred că, în Napoli, Mafia îi controlează pe contrabandiști și pe șuți.

Marcello: Ar putea fi așa. Partidul Comunist Italian nu dorește să recunoască că terorismul în Italia este un fenomen social, că are rădăcini politice și sociale. Partidul Comunist Italian întotdeauna a considerat că terorismul este o crimă și că toți teroriștii sunt criminali. Asta e.

Reporter: E probabil foarte dificil să ieși din această încurcătură.

Marcello: În ciuda arestărilor și trădărilor, terorismul nu va înceta în Italia. Dimpotrivă, există pericolul să devenă chiar și mai brutal.. Oamenii încep să se obișnuiască cu violența… Am ajuns la faza în care există un cult pentru violența fizică, pentru uciderea oamenilor, pentru cultul forțelor armate.

Repoter: Dar puteți să cereți totală impunitate?

Marcello: Vrem doar ca guvernul italian să recunoască terorismul ca un fenomen social”.

2 .

Ce ne atrage atenția când citim aceste confesiuni ale extremiștilor de stânga? Mai presus de tot, o totală lipsă de gândire socialistă serioasă. Aceasta gândire lipseşte absolut. În loc de „a lovi chiar în inima guvernului”, vedem organizația lor devenind o castă de tâlhari profesioniști și de asasini profesioniști, un cerc închis al bărbaților “perplecși”.

Este o castă ai cărei lideri au devenit din ce în ce mai despotici și brutali, lucrează în izolare totală de mase și sunt cuprinşi de un „incredibil simț al puterii” asupra camarazilor lor.

În loc de a participa de fapt la mișcări politice revoluționare, extremiștii de stânga recurg la acte teribile de violență, provocând panică în rândul populației.

Premisa lor este: cu cât sunt mai sângeroase excesele, cu atât mai aproape e socialismul. În loc să combată forțele pro-fasciste, ei de fapt promovează o strategie care are scopul de a stabili un lanț de dictaturi militare în Europa de vest, cu susținere de peste ocean (n.t.: SUA).

În loc să „accelereze cursul revoluției”, ei promovează contra-revoluția. Nu e o întâmplare că o proporție destul de numeroasă din rândul extremiștilor de stânga vine din clasa celor foarte bogați. Ei arată o ură oarbă față de mișcarea clasei muncitoare și disprețuiesc profund clasa muncitoare pentru că refuză „să accelereze istoria” prin crimă și prăduire.

În Horizont, o revistă publicată în Republica Democrată Germană, Norbert Madloch scrie: „E caracteristic pentru autonomiștii din Franța și Italia (cei din Worker Autonomy -Autonomia Muncitorilor-, grupul de utra-stânga al cărui teoretician de frunte este profesorul Antonio Negri de la Universitatea din Padovanota autorului) ca ei să aibă o atitudine elitistă față de clasa muncitoare. Ei consideră clasa muncitoare din țările capitaliste ca pe o masă pasivă și complet integrată în sistemul capitalist – o masă de la care nimic nu se poate aștepta și față de care nu poate exista decât milă”.

Într-una din declarațiile lor, autonomiștii din Italia au dezvoltat aceste linii de bază ale unei politici referitoare la ‘autonomia față de organizațiile existente deja și față de formele de luptă ale mișcării clasei muncitoare’: prima, față de coerciția din partea statului, ne vom retalia prin război de gherilă armat; a doua, considerăm sindicaliștii ca avocați ai unei politici de reconciliere și ca niște creaturi ticăloase; a treia, credem că muncitorii sunt privilegiați pentru că au salarii bune și un statut bun. Nu avem nimic în comun cu acești oameni.”

Oferind o susținere pseudo-teoretică pentru „politica lor împotriva clasei muncitoare, care este în primul rând îndreptată împotriva partidelor comuniste, autonomiștii declară că nu monopolurile și marii capitaliști, ci proletarii muncitori, sunt cei care sunt principalul dușman al progresului social… Pentru a răsturna sistemul capitalist, principala luptă, susțin ei, trebuie îndreptată împotriva organizațiilor tradiționale ale clasei muncitoare și împotriva politicii acestora de a îmbunătăți nivelul de trai al muncitorilor. Munca și posibilitatea de a munci trebuie abolite (susţin ei). Având o asemenea atitudine față de proletariat, ei consideră că forța revoluționară de frunte din zilele noastre nu trebuie să fie clasa muncitoare, ci, mai presus de orice, lumpen proletariatul, și astfel progeniturile burgheziei care resping orice muncă și trăiesc ca niște paraziți.” (Horizont, Nr. 28, 1980, p. 8)

Spre deosebire de anarhiștii din trecut, ultra-stângiștii de azi nu au reușit – și probabil nici nu vor reuși – să elaboreze o platformă clară. Dar atitudinea lor față de mișcarea clasei muncitoare este descrisă mai sus cu acuratețe. Madloch îl citează pe R. Lenz, un ultra-stângist, care spune: „Prin crearea structurală a unui șomaj din ce în ce mai mare, capitalismul face ca nu toți tinerii să devină burghezi, în timp ce potențialul de proteste crește”. (Siiulten non Zeitfrayen links, Frankfurt No. 1, martie 1979)

Cu alte cuvinte, din nou, speranțele se pun nu în clasa muncitoare, ci în lumpen proletariat și în lumea interlopă. Nu e dificil să găsim originea istorică a acestei „ideologii” dăunătoare și brutală.

Am menționat deja rolul pe care Nechaev l-a atribuit lumpen proletarilor și vagabonzilor. Un manifest semnat de Bakunin și de Nechaev, „Despre chestiunea revoluționară”, publicat la sfârșitul deceniului 1860, spunea: Tâlhăria este una dintre cele mai onorabile forme ale vieții naționale ruse. Tâlharul e eroul, apărătorul, răzbunătorul poporului… Cine nu înțelege tâlharii nu va înțelege nimic din istoria poporului rus. Dovada vitalității, a pasiunii și a puterii poporului se găsește doar la tâlhari… În Rusia, e singurul revoluționar veritabil – cel care nu se complace să se lupte în vorbe și în retorică literală, un revoluționar care este ireconciliabil, neobosit și neîmblânzit în acțiune; el e revoluționarul național și public, nu unul de clasă și politic… Tâlharii din părduri, din orașe și din sate, răspândiți în toată Rusia, tâlharii încarcerați în numeroasele închisori ale Imperiului constiuie o lume unică, indivizibilă și strâns unită… Oricine vrea să conspire serios în Rusia trebuie să-și croiască un drum în această lume.” (K. Marx and F. Engels, Collected Works Vol. 18, p. 393 (în rusă)).

Într-un alt material publicat de același grup, intitulat „Principiile Revoluției”, e subliniat: „Deși nu recunoaștem nici o activitate, cu excepția distrugerilor, suntem de acord că formele în care această activitate ar trebui să se manifeste pot varia – otravă, cuțite,

bâta, etc.” Alte documente ale lui Nechaev vorbesc despre „dezlănțuirea a ceea ce azi sunt numite pasiuni rele dar necesare”, despre „importanța de a face totul una cu pământul” și despre faptul că mulți oameni „vor avea limbile scoase”. (K. Marx and F. Engels, Collected Works Vol. 18, p. 393 (în rusă)).

Catehismul Revoluției” al lui Nechaev predica următoarele: „Revoluționarul… cunoaște o singură știință – știința distrugerii… Nu e un revoluționar dacă îi pare rău de orice pe lumea asta. Nu trebuie să se oprească de la a distruge o persoană, orice persoană care face parte din lumea asta. Trebuie să urască la fel totul și pe toată lumea. E cu atât mai rău pentru el dacă are o familie pe lumea asta, relații de prietenie și amoroase; nu va fi un revoluționar dacă mâna sa poate fi oprită.”

În aceeași lucrare se spune: „În inima inimilor lui, în faptele ale și nu doar în cuvinte, revoluționarul s-a rupt complet de ordinea civilă și de toată lumea educată, cu toate legile, decențele, convențiile și moraliatea acestei lumi.” (K. Marx and F. Engels, Collected Works, Vol. 18, p. 416 (în Rusă)).

În ce moduri esențiale aceste predici de tâlhărie dezlănţuită și de violență diferă de platforma de azi a ultra-stângiștilor din Italia, Germania de vest și din alte țări?

Mai bine de un secol a trecut de când Bakunin și Nechaev au făcut aceste declarații pe care Marx le-a denunțat cu vehemență. Au avut loc schimbări radicale în lume de atunci, dar părerile și edictele teroriștilor de ultra-stânga au rămas neschimbate. Declarațiile lor sunt șocant de asemănătoare. La fel și atitudinile lor – lipsa de încredere în proletariat, ura malițioasă față de marxism, aventurismul politic deșănțat, condamnat să eșueze, și exploatarea fără rușine a tinerilor imaturi.

Nu e de mirare că Horst Binek, un tânăr neo-anarhist din Germania de vest, apropiat de ultra-stângiști, scrie lăudându-i pe Bakunin și Nechaev: „Limbajul anarhiei este de a acționa, de a acționa arbitrar, împotriva oricărei logici, de a distruge sintaxa; a fi anarhist înseamnă a fi împotriva cauzalității, a opri pentru un moment cursul plin de ură al naturii.”

Nechaevism s-a „dezvoltat” prin absorbirea spiritului lumpen proletariatului din secolul 20. Organizațiile teroriste de ultra-stânga, cum ar fi Red Brigades și Front Line, imită “Răzbunarea poporului”, grupul pe care Nechaev l-a fondat în Moscova în 1869. Demonii” lui Dostoyevsky par să fi reînviat pe teritorul Italiei.

Nu doar teoriile politice ale lui Nechaev sunt imitate, ci și sistemul său de organizare, sinceritatea deplină din partea „membrilor față de organizator”, adică, a membrilor de rang obișnuit față de lideri, și excluderea „oricăror întrebări din partea membrilor față de organizator”. Cei obișnuiți din organizații cunosc doar anumite sarcini care le sunt atribuite. Când Nechaev a complotat să-l asasineze pe studentul Ivanov (Shatov din romanul lui Dostoyevsky), el și-a motivat acțiunea prin dorința de a „cimenta organizația cu sânge”, deși el imediat a fugit din țară. În viitorul sistem „comunist” aşa cum îl concepea Nechaev, munca devenea obligatorie sub amenințarea pedepsei cu moartea (ceva ce e practicat de regimul Pol Pot în Kampuchea), și toate treburile publice ar fi administrate de un „comitet” care nu trebuie cunoscut de nimeni și care să nu răspundă în fața nimănui; „comitetul” ar reglementa și toate relațiile umane din societate prin forță.

Red Brigades de azi au o structură similară. Și în Germania de vest, extremismul de stânga a apărut în rândul studenților disperați, izolați de mișcarea clasei muncitoare, și e la granița criminalității. Sub sloganul „Distrugeți tot ce vă distruge” organizația teroristă Red Army Faction (RAF), cunoscută și ca grupul Baader-Meinhof, a fost fondată în 1970. Pretinzând că ar fi acționat ca „avangardă revoluționară” și ca „gherile urbane”, cei din RAF au început să asasineze personaje burgheze proeminente, să jefuiască bănci, și să fure motociclete și arme. Au făcut zeci de victime. Magnatul de presă, Axel C. Springer, și dr. Franz Josef Strauss, președintele Uniunii Sociale Creștine, de dreapta, au fost amenințați cu răpirea pentru răscumpărări în bani foarte mari. RAF a negociat și a intrat într-o alianță cu lumea interlopă. Aceste acțiuni ale RAF au determinat ziarele lui Springer să avertizeze publicul față de apariția „marxismului de teroare”.

Componența numerică a RAF nu a depășit niciodată 200 – studenți din familii de intelectuali și lumpen proletari. Mulți erau minori. În final, operațiunile RAF au dus doar la întărirea forțelor de poliție, la lărgirea măsurilor „în apărarea Constituției” și la adoptarea unor legi pentru situații de urgență. Câțiva ani mai târziu, un ziar capitalist de frunte, Frankfurter Allgemeine Zeitung, a remarcat că teroriștii RAF au promovat de fapt consolidarea societății pe care încercau de fapt să o distrugă. (Frankfurter Allgemeine Zeitung, 3 decembrie 1974)

Într-o scrisoare deschisă adresată liderului grupului RAF, Ulrike Meinhof, profesorul Renate Riemeck a scris că, dacă RAF nu ar fi existat în Germania de vest, cercurile reacționare ar fi „inventat unul”. Experimentul teroriștilor de ultra-stânga din Germania de vest a fost un fiasco total.

Militanții” japonezi din Organizația Internațională Carlos și din alte grupuri de acest tip sunt implicați în crime, inclusiv răpirea oamenilor pentru răscumpărare. Autonomiștii sunt activi în Franța. Potrivit ministerului de interne francez, au existat 637 de atacuri armate doar în 1978 comparat cu 100-200 în fiecare an de la începutul deceniului 1970. cadrele teroriste sunt recrutate peste tot din rândul elementelor declasate și semi-declasate, ascunzându-se sub steagul Nechaevismului contemporan.

Nu e de mirare că, bazându-se pe asemenea principii, peste tot teroriștii ultra-stângiști sunt dușmani amarnici ai comuniștilor. Nu cu mult timp în urmă, revista italiană L’Europeo a obținut o fotocopie a unui „plan strategic” secret, elaborat în cartierul general al Brigăzilor roșii. Principala țintă în acest document era de fapt Partidul Comunist Italian. Publicat sub titlul ”Planul Brigăzilor Roșii împotriva Partidului Comunist Italian”, conținea amenințări voalate de violență fizică împotriva celor din partid. Documentul spunea: „Partidul Comunist nu e un aparat central politic al clasei conducătoare, cum e partidul creștin-democraților, sau un aparat militar coercitiv, cum e poliția, dar asta nu înlătură natura militară dar și politică a atacului care trebuie declanșat împotriva acestui partid.” (Morning Star, February 2, p. 4)

Ce înseamnă „natură militară” dacă nu acte de terorism total împotriva comuniștilor?

Merită remarcat și că ultra-stângiștii, în orice caz cei din Italia, nu neagă faptul că propria lor campanie de teroare va duce, mai devreme sau mai târziu, la stabilirea unei dictaturi fasciste. Liderii Brigăzilor Roșii admit cu nonșalanță că ei cred că exact asta se va întâmpla. Dar ei susțin că cu cât mai repede apare o dictatură fascistă, cu atât mai aproape va fi revoluția poporului! Acesta e un fapt – nu glumesc. Poate asta ajută la înțelegerea motivului pentru care teroriștii de ultra-stânga și cei neofasciști adesea acționează în convenienţă/înţelegeri secrete.

Mă aflam în Germania în 1933, când Hitler ajunsese la putere. Îmi amintesc bine cum prietenii mei comuniști îmi spuneau la acea vreme: „Hitler nu va rezista mai mult de un an; apoi revoluția proletară va veni și îl va mătura de la putere”. Hitler a rezistat 12 ani, a anihilat nenumărați comuniști, a dezlănțuit al doilea război mondial.

Astăzi, capitalismul este încă dominant iar neo-naziștii apar în secțiunile considerabile din ceea ce a fost al Treilea Reich, la vest de râul Elba. Ultra-stângiștii din zilele noastre nu au reușit să învețe nici o lecție din trecutul recent și fără nici o ezitare fac ceea ce e în beneficiul fasciștilor. Asta reiese clar din documentele lor.

Nu sunt doar fasciștii care au de câștigat. Sunt motive bune pentru a crede că legăturile de anumit tip există între Agenția Centrală de Informații (CIA) din SUA și Brigăzile Roșii. Acum câțiva ani, L’Europeo l-a întrebat pe fostul director al CIA, William Colby, cum cheltuia CIA banii (zeci de milioane de dolari) în Italia. El a răspuns că, oriunde existau organizații comuniste, Statele Unite creau și finanțau organizații anti-comuniste.

Întrebat dacă CIA verifica modul în care asemenea organizații foloseau sumele alocate lor, Colby a răspuns că aveau libertate totală (aparent și libertatea de a se descrie ca fiind „de stânga” – nota autorului).

Când în martie 1978, Brigăzile Roșii l-au răpit pe fostul prim-ministru Aldo Moro, care încerca să-i includă pe comuniști (votați de electorat) în guvernul din Italia, revista burgheză La Discussione a susținut: „Nu ar fi prea mult dacă ne-am gândi că în spatele inițialelor R.B. (Brigăzile Roșii – nota autorului) se află ceva mult mai teribil, și anume, fondurile, organizarea și scopurile unui serviciu secret al unei puteri străine”. (Espresso, 22 martie 1978)

Revista nu a îndrăznit să numească CIA în mod specific. Dar nu e nici o îndoială că CIA avea „contacte” cu ambele „școli” teroriste – și cu extrema dreaptă (adică cu fasciștii) și cu ultra-stânga.

De la început, comuniștii s-au poziționat ferm împotriva acordării oricăror concesii sau împotriva încheierii oricăror alianțe cu Brigăzile Roșii și au cerut măsuri stricte împotriva lor. În declarația publică din 1977, Enrico Berlinguer, secretarul general al Partidului Comunist Italian, a dezvăluit cine erau agenții provocatori care se ascundeau sub masca unor ultra-stângiști. Într-o scrisoare către LUnita el a declarat că cei care comit acte de violență, folosesc arme și sistematic comit acțiuni împotriva mișcării clasei muncitoare, împotriva Partidului Comunist Italian și liderilor săi nu pot fi considerați decât neofasciști. Operațiunile extremiștilor de stânga de fapt servesc în mod obiectiv numai interesele forțelor de dreapta.
„Dreapta din Italia este conștientă că Brigăzile Roșii susțin cea mai eficientă propagandă anti-comunistă de la al doilea război mondial”, a scris ziarul comunist britanic, Morning Star, în februarie 1981.
(Morning Star, 9 februarie 1981)

În ianuarie 1981, Rinascita, jurnalul teoretic al Partidului Comunist Italian, a remarcat într-o analiză asupra terorismului de ultra-stânga că cercurile burgheze „subestimau natura și dimensiunea acestuia” și credeau că „acest fenomen va putea fi eliminat repede prin folosirea forței militare”. Jurnalul continua: „Când vorbim despre terorism nu putem să nu arătăm profunzimea și poate ireversabilitatea crizei organizațiilor secrete de ultra-stânga. Este foarte evident – și există dovezi ample în acest sens – că rezultatul ciocnirilor armate între teroriști și stat va fost deja premeditat. Nu e foarte clar, însă, câtă democrație va mai rămâne în urma acestei ciocniri și cum va arăta aceasta.” (Prin asta vor să spună că posibilitatea unei dictaturi militare a fost stabilită deja – nota autorului). Jurnalul comunist italian a insistat asupra totalei „lipse de speranță a politicii de terorism dezlănțuit susținută de Brigăzile Roșii și a ‘campaniilor lor de distrugere’ îndreptate împotriva mai multor instituții guvernamentale, anumitor categorii de angajați și persoanelor din anumite profesii, considerate (de către Brigăzi – nota autorului) ca fiind o legătură decisivă care trebuie distrusă pentru a submina democrația burgheză”. Asta, continua jurnalul, „este echivalent cu ideea de a transforma țara într-un stat fascist, și modalitățile prin care această politică e implementată ne amintesc de acțiunile bandelor de măcelari de oameni”.

În același timp – și, din punctul nostru de vedre, aceasta este cea mai importantă observație pe care au făcut-o comuniștii italieni – „în țară are loc o reducere fabricilor, și peste tot o reducere a numărului de ‘mase ignorante’ care până acum au avut o atitudine neutră față de actele de terorism: cu determinare din ce în ce mai mare tinerii refuză să vadă lupta armată (adică, teroristă – nota autorului) ca fiind calea corectă și cea mai scurtă către realizarea scopurilor ‘revoluționare’, care, dincolo de orice altceva, le par acestora din ce în ce mai controversate și mai neatractive. Un asemenea fenomen ca teroristul plin de căinţă’ poate fi explicat numai când se ține cont de această situație complexă”. (Rinascita, No. 4, 23 ianuarie 1981, p. 6)

Cu alte cuvinte, influența Brigăzilor Roșii asupra unei secțiuni din stratul social care o suținea – evident tineretul și intelectualii, deși nu și lumpen proletariatul – părea să scadă.

Dacă așa stau lucrurile, atunci e vorba de termen lung. Ultra-stângiștii au fost activi de mai bine de 10 ani în Italia. Aici este centrul terorismului de ultra-stânga, a „conducerii sale ideologice”. Faptele arată că acesta nu a adus și nu poate aduce clasei muncitoare din Italia nimic altceva decât suferință. Cât timp acordă istoria Brigăzilor Roșii?

CAPITOLUL 5: EXTREMA DREAPTĂ SE DEZLĂNŢUIE

Opriți Terorismul!”, autor Ernst Henry, anul publicării 1982

1.

Ce organizații teroriste sunt mai active în lumea capitalistă – cele fasciste sau cele de ultra-stânga?

În Italia, ultra-stângiștii sunt mai activi azi. Potrivit datelor oficiale, către sfârșitul deceniului 1980, 1.087 de extremişti de stânga fuseseră arestaţi şi 170 erau căutaţi de autorităţi, în timp ce 267 de terorişti fascişti fuseseră arestaţi şi 68 erau căutaţi. (Le nouvelle Observateur, 12-18 ianuarie 1981, p 12)

E dificil de spus dacă ultra-stângiştii vor continua să-i depăşească pe extremiştii de drepata, adică pe fascişti. În cele mai multe ţări din Europa de vest, există mai mulţi terorişti fascişti decât de ultra-stânga. Dar, deja un lucru e cert: terorismul devine trendul principal al politicii neofasciştilor. De ce liderii lor contează acum cel mai mult pe terorism?

S-a discutat mult dacă noul fascism va supravieţui în ultimele decenii ale secolului 20. Va recurge la o ofensivă reală pentru a se răzbuna pentru înfrângerea din 1945 sau vom fi martorii agoniei morţii sale? De înţeles, răspunsul la această întrebare va determina într-o mare măsură viitorul omenirii, în special al europenilor.

Acest subiect a fost discutat în toată perioada post-război. Diferite opinii au fost exprimate. Mulți credeau că, datorită rezultatului războiului, fascismul, deşi nu distrus total, a fost atât de rău schilodit, că pe scena internaţională de azi poate face spume şi gălăgie, dar nu mai poate lansa o ofensivă majoră.

E adevărat, de exemplu, că în lumea capitalistă de azi nici o țară, cu excepția Italiei, nu a avut un partid de masă fascist; că fascimul a prevalat numai după război în Spania și Portugalia a ajuns la sfârşit la finalul deceniului 1970.

E la fel de adevărat că mica burghezie, care în trecut umplea rândurile organizațiilor fasciste, astăzi trece în cel mai bun caz spre stânga, devin avocații păcii, și nu alunecă spre dreapta, sau cel mult e doar apatică. În fine, capitalul de monopol, care la fel pare să fi luat notă de trecut, este astăzi mai înclinat să susțină partide majore burgheze „pașnice” și nu măcelari de oameni şi călăi fasciști…

Toate acestea sunt adevărate. Cu toate acestea, azi ne confruntăm cu faptul că fascismul, după o perioadă de regres îndelungat, începe să strângă rândurile și să se ridice din nou. Și avem toate motivele să credem că se pregăteşte să lanseze o nouă ofensivă împotriva umanității, dacă nu mâine, cu siguranță în timpul de viață al actualei generații.

Care este inteția reală a fasciștilor?

Astăzi solul cel mai fierbinte al fascismului e exact unde a fost înainte de război – în Germania și Italia. Nu e o coincidență, succesorii lui Hitler și Mussolini se consideră a fi urmașii legali ai cauzei acestora.

Blackshirts („Cămăşile negre”) italiene de azi îşi amintesc că Mussolini a spus, cu câteva zile înainte de a fi arestat și executat, în ziarul „Il Popolo di Alessandria”: „20 de ani de fascism în Italia au fost prea puţini. Un om şi mai măreţ decât mine o să apară într-o zi şi o să ducă idealul fascismului la victorie. Dacă aliaţii (coaliţia anti-Hitler din anii de război – nota autorului) ies victorioşi, un al treilea război mondial va fi inevitabil. Iar Italia va câștiga ziua dacă găsește bărbatul care să bată tobele de război.”

Friedrich Nietzsche, filosoful preferat al reacționarilor din toate țările, a spus: „Cimitirul e condiția esențială pentru resurecție”. Aventuristul care a motivat Cămășile Negre din Italia în 1919 își exprima speranța, înainte de a fi executat, că procesul de decădere al sistemului capitalist după al doilea război mondial vor apărea microbii neofasciști din nou și vor otrăvi popoarele, din nou. Hitler a exprimat aceeași speranță înainte de moarte. În acest sens, ambii au avut dreptate. Vechiul fascism a încetat, dar un nou fascism apare.

E dificil de estimat cât de mulți dintre cei 30.000 de teroriști activi din Italia sunt extremiști de stânga și câți sunt fasciști; nici unii nici alții nu poartă carnete de membru. Potrivit relatărilor din ziare, se crede că peste 20 de bande de dreapta operează în ţară. Cele mai mari dintre ele ar fi Ordinea Nouă, o filială a reţelei de organizaţii teroriste cu acelaşi nume, fondată cu ani în urmă de foştii bărbaţi din SS şi de bandele celor „100 de întunecați” din Franţa. În 1976 această bandă care opera în Italia şi-a schimbat numele în Ordinea Întunecată (Black Order), aparent pentru a indica faptul că vederile ei provin de la „Cămășile negre” (Blackshirts) din zilele lui Mussolini.

Ordinea Întunecată cere „un război deschis împotriva revoluționarilor”. Liderul bandei, Pino Rauti, parlamentar și fost angajat al unui ziar conservator din Roma, Il Tempo, este celebru pentru că a descris democrația ca „o infecție a spiritului”. Explozia bombei, care a ucis 85 de oameni și a rănit peste 200 în gara de tren din Bologna pe 2 august 1980, a fost comisă de această bandă. Rauti e în continuare liber. Giorgio Almirante, șeful Mișcării Socialiste Italiene (ISM), un partid neofascist, a fost adus în fața justiției în iulie 1981 și a fost acuzat că a dat asistență financiară teroriștilor, care au ucis 3 polițiști în 1972. A fost lăsat în pace timp de 10 ani.

Merită remarcat că printre „teoreticienii Ordinii Întunecate și probabil printre cei care au plănuit expozia din Bologna sunt câțiva academicieni din Italia: profesorul Aldo Semerari, care e președintele departamentului de antropologie a criminalității din Universitatea din Roma; Paolo Signorelli, profesor de istorie și filosofie și Claudio Mutti, profesor de literatură de la Universitatea din Parma.

(1 The Economist, September 6, 1980, p. 41.)

Printre neofasciști este Julius Evola, fostul „filosof” din timpul lui Mussolini, autor al cărții „Rivolta contra il mondo moderna” (Revolta împotriva lumii moderne), publicată înainte de război în Italia și în Germania lui Hitler. Așadar, asasinii neofasciști își găsesc complicii și în cercurile academice. Asta arată din nou cât de putrezite sunt burghezia de dreapta din Italia şi „intelectualii” ei.

Ordinea Întunecată este doar una din multele bande de terorişti neofascişti. Altele din Italia sunt Avangarda Naţională, Europa Civilita, Grupul de acțiune Mussolini, Detașamentul Adolf Hitler şi Armata Anticomunistă Clandestină. Toţi care fac parte din aceste organizații sunt asasini profesionişti. Nu poartă cămăşi negre, rareori folosesc cuvântul „fascism” şi schimbă mereu măştile organizaţiilor. În ultimii ani au plănuit și au comis violențe aproape în fiecare zi în oraș după oraș.

Bandele de teroriști plănuiesc ocuparea blocurilor din cartiere, confiscarea de poziții cheie, raiduri sistematice împotriva sediilor organizațiilor democratice și încălcarea legii, pentru a genera o atmosferă de război civil iminent. Senatorul italian Ugo Pecchioli a spus că toate aceste acte de violență au scopul de a crea „o situație haotică”. Vom vedea cum această „strategie de tensiune” este sistematic urmată de teroriștii neofasciști și în alte țări.

Iată un exemplu aici despre cum această strategie e pusă în aplicare. Nu cu mult timp în urmă, a existat un mare scandal în Italia din cauza operaţiunilor unei bande care se numea „Călăii Italiei”. A acţionat şi sub denumirea de „Profeţii terorii”, „Mâna neagră”, „Îngerii răzbunători” şi „Comitetul naţional pentru purificarea Italiei”.

Toate aceste denumiri sună ca titlurile unor romane ieftine pentru adolescenţi. Dar, aşa cum a fost stabilit de poliţie, o astfel de organizaţie chiar a existat în realitate.

S-a specializat în trimiterea de „ameninţări cu moartea” persoanelor progresiste.

O astfel de amenințare spunea: „Italia nu are nevoie de tine. Acum, că vă cunoaștem pe toți, creaturi ticăloase, vă vom persecuta – prin fapte, nu doar prin cuvinte. Nu doar o să vă amenințăm, dar vom duce la îndeplinire numeroase acțiuni care vă vor face să vă uitați în toate părțile când mergeți pe stradă. Și nu cred că veți raporta asta autorităților. Nimeni nu vă poate salva. Aveți părinți, soții, copii, iubite; dacă va fi nevoie, nu vom ezita să acționăm împotriva lor înainte să vă distrugem fizic pe voi ca persoane… O să vă găsim oriunde v-ați ascunde”. O propoziție din altă scrisoare: „Da, suntem primii care am început să acționăm în mod deschis, dar cu siguranță nu suntem ultimii care intenționează să vă sugrume pe toți”.

Acestea nu sunt doar niște compuneri ale unor tineri hăbăuci, ci avertizări pe care serviciile poștale continuă să le aducă personajelor publice din cele mai civilizate țări din lumea capitalistă.

La ministerul de interne din Italia, jurnaliștilor li s-a prezentat o listă cu 223 de oameni pe care Călăii Italiei îi condamnaseră la moarte. Printre ei, erau liderii Partidului Comunist din Italia, Luigi Longo, Enrico Berlinguer și Umberto Terracim, liderii socialiști Pietro Nenni, Erancesco de Martino și R. Lombardi, jurnaliști de stânga, judecători democrați, activiști ai sindicatelor, primari de stânga și personalități din lumea artelor. Potrivit aceleiași surse, Călăii au emis peste 1000 de condamnări la moarte. Cei care au fost condamnați la moarte au primit bombe artizanale și plicuri care conțineau cartușe, lame de cuțite, și desene cu spânzurători și cu oameni spânzurați. O scrisoare trimisă actorilor de la trupa de teatru La Commune spunea:

O să vă dăm foc la case și la mașinile. O să vă forțăm să trăiți ceea ce arătați în piesele voastre”. Cunoscută actriță din Milano Franca Rame a fost bătută cu sălbăticie de Călăi, aruncată pe trotuar şi lăsată să se sufoce în propriul ei sânge.

A-i intimida pe cei care susțin pacea și progresul, pentru a-i forța să renunțe la viața publică cu orice preț și pentru a le face viața de groază celor apropiați lor – acesta e scopul principal și imediat al bărbaților SS din zilele noastre, elevii celor care se disting la Oswiecim.

Un ziar din Roma a relatat că banda de „Călăi ai Italiei” era „răspândită într-o rețea în toată peninsula Apennines. Organizația a recunoscut că primea oameni tineri între 20 și 26 de ani, care proveneau din rândurile fasciștilor radicali și care erau organizați în celule de 6. Fiecare celulă avea doi „specialiști” în provocări stradale, doi „asasini” și doi „motocicliști”, unul dintre care dădea ordinele executanților și „ținea de șase”, în timp ce altul conducea celula și menținea legătura cu conducerea districtului.

Asta nu e tactica unor provocări oarecare de stradă care depind de circumstanțe la întâmplare, este un sistem bine elaborat, de teroare în masă, care combină experiența trupelor SS cu practica gangsterilor americani și cu metodele Mafiei.

Evident, școlile lui Otto Skorzeny și Leon Degrelle, hitleriștii care au scăpat din Germania învinsă, au lucrat cu succes în ultimii ani. S-a stabilit că au fost create tabere în munți și în zone de deșert din Italia unde specialiști militari, cel mai adesea parașutiști, au antrenat fasciști tineri ca să fie teroriști. Au existat și femei tinere printre cei antrenați.

Italian Social Movement, un partid neofascist legal, neagă că ar fi avut vreo legătură cu Călăii Italiei și cu alte organizații similare. Dar chiar liderul ISM, noul duce Giorgio Almirante, a cerut public tinerilor săi suporteri să formeze „detașamente de curajoși” pentru „a acționa în fața fabricilor și porților școlilor” și să nu se teamă de „ciocniri fizice” frontale cu comuniștii și democrații.

La 37 de ani de la răsturnarea lui Mussolini, forțele de stânga din Italia sunt amenințate de un masacru similar celui din Noaptea lui Bartolomeu. Și asta se întâmplă nu într-o perioadă de acută criză internațională, ci pe timp de pace.

În Germania de vest, pregătirile pentru un masacru de tipul celui din Noaptea lui Bartolomeu au fost susținute până acum pe o scală mult mai mică și mai puțin evidentă decât în Italia. La prima vedere ar putea să pară ciudat, din cauză că în trecut era de obicei invers. În anii 1930 și 1940, măcelarii lui Mussolini nu se gândeau niciodată să-i depășească pe hitleriști. Bărbații SS erau cei mai de temut teroriști din istoria lumii. Au masacrat și au schilodit oameni nu doar cu miile, ci cu milioanele; au făcut asta în cele mai multe țări europene și se pregăteau să anihileze popoare întregi. Astăzi fasciștii italieni încearcă să-i depășească pe omologii lor germani. Principalul motiv e că Italia de azi are un partid fascist de masă cu câteva sute de mii de membri – un partid care câștigă 2 milioane de voturi în alegeri, pe când așa ceva nu se întâmplă în Germania de vest. (Un fost ministru din guvernul Italiei a declarat pentru Espresso în martie 1978: „În domeniul crimelor politice și al altor crime, Italia, din păcate, se plasează pe primul loc din lume, sau în orice caz din Europa.)

Partidul Democrat Național (National Democratic Party, NDP), un partid neonazist care a avut 9.000 de membri în 1977, nu a reușit să câștige un singur mandat în Bundestag în alegeri deși, ca alte partide, a primit subvenții de la stat care au fost de ordinul milioanelor. NDP în mod cert se teme încă să treacă la operațiuni teroriste directe: aliniamentul forțelor din țară, care încă își amintesc ororile nazismului, nu e în favoarea lor. Temându-se de oameni, cei mai mulți dintre noii hitleriști doar probează și „învață” pentru moment. Dar se pregătesc deja pentru astfel de operațiuni și își calculează timpul. Vom discuta ce anume așteaptă aceștia.

Există un alt motiv evident pentru care teroriștii extremiști de dreapta din Republica Federală a Germaniei „se târăsc” în urma omologilor lor din Italia. Partidul Comunist din Italia este cel mai puternic partid comunist din lumea occidentală: are peste 1.760.000 de membri. Este al doilea partid mare din țară și, ani la rând, masele de muncitori au cerut ca acest partid să participe la guvernare. Asta face cercurile influente reacționare, inclusiv pe generalii NATO, în special ostili și îi determină să bată palma cu teroriștii fasciști. Situația din Germania de vest e diferită. Chiar și așa există trei sau patru grupări de naziști fanatici, care sunt capabile să formeze nucleul unei mari organizații teroriste când se va ivi oportunitatea. Din acest motiv, se pregătesc acum și îi antrenează pe tinerii lor în tactici teroriste.

Excesele „spontane” fasciste devin din ce în ce mai frecvente în Germania Federală. Autoritățile au remarcat că numărul de provocări fasciste s-a dublat în 1977. S-a stabilit că bandele de măcelari de oameni acumulează arme, muniție și explozibili prin atacarea unităților militare de unde le fură. Cazurile de incendieri și de bombardări ale sediilor Partidului Comunist sunt în creștere. În aprilie 1981, a existat o serie de explozii cu bombe în mai multe orașe din Germania de vest.

Antisemitismul este reaprins deși nu mai sunt nici măcar 25.000 de evrei în Germania de vest. Cazurile de profanare a cimitirelor evreiești au apărut din nou.

Sediile televiziunilor sunt atacate când sunt difuzate emisiuni anti-fasciste. Au existat explozii în timpul difuzării unui film despre planul lui Hitler de a-i extermina total pe evrei. „După explozii”, a scris ziarul social-democrat Neue Ruhr-Zeitung, „nimeni nu-i mai poate prezenta pe vechii și noii naziști ca pe o curiozitate sau ca o infecție care abia poate fi remarcată și care e supărătoare, dar poate fi tolerată într-o societate pluralistă”.

Pe 26 septembrie 1986 într-o zonă din Munich, unde de obicei sunt organizate festivaluri și unde există o sinagogă în apropiere, a explodat o bombă, în momentul în care mii de oameni se îndreptau către acea zonă, omorând 13 oameni și rănind alți 215. A fost un act tipic nazist. Ar putea să pară în acest caz că neonaziștii urmau exemplul camarazilor lor italieni. „Învață” destul de repede cumva. Nimeni din Germania federală nu poate spune cu siguranță ce vor face mâine.

Bomba din Munich a fost aruncată de un membru al așa-zisului Grup Sportiv Militar (MSG), care operează în Bavaria și care e condus de un anume Karl-Heinz Hoffmann. Cine e acest individ? În primul rând, deține un bar în Nuremberg. Își face treaba într-un stil pur hitlerist. Grupul se pare că a operat fără nici o problemă ani la rând. Fuhrerul grupului e numit „casca de oțel Hoffmann” și susținătorii săi îl întâmpină cu urlete de „Hail Hoffmann!” El îi întreabă: „Cine suntem noi?” Ei răspund: „Grenadierii Europei”. „Pentru ce luptăm?” „Pentru victoria mișcării.” „Cine sunt dușmanii noștri?” „Bolşevismul şi capitalul.”

MSG e o veritabilă şcoală de terorism. Cei tineri sunt antrenaţi, pregătiţi şi învăţaţi să mânuiască arme şi să conducă vehicule armate şi sunt duşi la demonstraţii. Au la dispoziţia lor jeepuri, maşini blindate, artilerie, uniforme de luptă, grenade de mână – tot ce e necesar pentru un război civil.

Căștile lor poartă insignele SS. În weekenduri, se antrenează în pădurile din Bavaria. Sunt temuți pentru ciocnirile și bătăile în care sunt implicați frecvent. Sloganul lor este: „A venit timpul să terminăm cu parlamentarismul”. Liderii lor spun că o ordine stabilită de o castă de fier trebuie introdusă în țară. Îi bat pe anti-fasciști cu greutăți atașate de sârmă ghimpată și cu bâte de lemn. Printre „acțiunile” lor a fost o încercare de a declanșa o explozie în sediul Partidului Comunist din Kiel. Grupul este finanțat de Gerhard Frey, un proprietar de presă foarte bogat, care deține ziarul nazist din Munich, Deutsche Nationalzeitung.

Un alt centru al teroriștilor din Germania de vest este în Hamburg, la celălalt capăt al republicii. Se numește Frontul de acțiune al național-socialiștilor (Aktionsfront Nationaler Sozialisten), anterior ascuns sub denumiri de tipul „Hansa Union for Conduct of Leisure (Freizeitverein Hansa).

Sunt îmbrăcați în negru (culoarea fostei uniforme SS); posedă arme și căști de oțel și recurg la atacuri împotriva băncilor. Printre sloganurile și cântecele lor sunt

Oswiecim eliberează”, „Scalpurile evreilor sunt numai bune pentru lampadare” și „La Oswiecim încântarea nu încetează, furnalele curând vor începe să scoată fum iar”. Fuhrerul lor, Michael Kuhnen, este un fost polițist din Bundeswehr (închis în noiembrie 1979). La sediile lor, Frontul de Acțiune are un „serviciu de securitate”, care face liste negre cu liderii comuniști și cu oficialii din poliție care gândesc democratic și cu judecători. Kuhnen a spus într-o discuție privată: „Aceste liste fără îndoială ne vor fi de folos în viitor. Curând vom putea să formăm un detașament mare de luptă. Doar aveți răbdare.” (Pomorin and R. Jungc, Die Neonazis, Weltkreis Verlag Dortmund, 1978, p. 57.)

O a treia organizație de acest tip e Viking, care de fapt e o renaștere a Tineretului Hitlerist, Hitlerjugend. Aceștia poartă uniforme semi-militare, gri-maro sau maro, care seamănă cu cele purtate de Hitlerjugend. Și ei se antrenează militar și lansează atacuri împotriva anti-fasciștilor.

Viking s-au specializat în inculcarea brutalității și cruzimii în mintea adolescenților și chiar a copiilor. Motto-urile lor sunt: „Slăviți-l pe cel care distruge!”, „Să strălucească cuțitele„, Să curgă sângele în torente!”, “Moarte lui Willy Brandt!”. (Willy Brandt, președintele partidului social-democrat din Germania)

Organul editat de Uniunea Tineretului neo-nazist, Adler-Jugend, publică așa ceva: „Își fac culcușuri în parlamentele din lume cum fac și gâștele înainte să fie masacrate”.

Lista organizațiilor similare din Germania de vest e mult mai lungă, dar imaginea deja e clară. Toate aceste organizații sunt embrioni de unități Gestapo. E adevărat că fascismul ca perspectivă nu a fost niciodată atât de slab printre cei din Germania de vest. Dar tocmai cu scopul de a distruge liniștea minții acestei țări și de a bloca normalizarea relațiilor internaționale, se fac încercări pentru a restaura SS și pentru a-i readuce la viață pe Himmleri și Kaltenbrunneri.

S-ar putea spune că aceste bande din Ggermania federală sunt deocamdată grupări teroriste potențiale. Fuhrerii lor evident cred că va veni timpul când vor putea să-i depășească pe colegii lor italieni. În ce-i privește pe cei din vechiul SS, care au scăpat de pedeapsă și își trăiesc acum restul zilelor, și ei au contribuție la renașterea nazismului chiar și mai devreme. În Germania federală, după război, ei nu au îndrăznit să se implice personal în acțiuni naziste, în special din moment ce mulți continuau să primească pensii de la guvern. Așa că ce puteau face? Aveau de ales: ori să se retragă total din politică, ori să se apuce de crescut pui la ferme și să-și recunoască falimentul politic (mai degrabă s-ar fi spânzurat decât să facă asta) sau să se concentreze asupra ceea ce mulți dintre ei încă sunt capabili: asupra terorismului, dar cumva cât mai departe posibil de Germania de vest.

În acea perioadă, imediat după război, un grup din liderii lor (inclusiv unii de naționalitate non-germană, recrutați de Himmler) au venit cu ideea senzațională: să exporte SS. Cu alte cuvinte, să găsească refugiu în alte țări și să antreneze teroriști neofasciști peste tot în Europa de vest.

În 1953 la un congres secret din Lausanne, ei au fondat o organizație foarte mare și foarte activă internațional, numită Noua Ordine (NO). S-a aflat că fondatorii îi recunoșteau pe Hitler și pe Mussolini ca pe părinții lor fondatori, că predicau rasism extrem și cereau eliminarea comunismului. Grupurile de luptă ale Noii Ordini au început să opereze sub numele de „Legiunea tinerilor europeni”. Congrese succesive au avut loc în diferite orașe europene. La un Congres care a avut loc la Paris, participanții au cântat imnul nazist, cântecul peștelui Horst Wessel.

Presa a relatat că organizația era condusă de un fascist elvețian numit Gaston Amaudruz. Dar el era doar un personaj de fațadă. Fondatorii reali și liderii reali erau asociații de frunte ai lui Himmler, care supraviețuiseră războiului, printre care se afla și favoritul lui Hitler, Otto Skorzeny.

Există indicii că unul dintre liderii secreți ai Noii Ordini, chiar de la început, nu a fost nimeni altul decât Leon Degrelle, notoriul măcelar fascist belgian, comandantul Legiunii Wallonnische, brigada motorizată a SS care a operat pe frontul sovietic. Vechea generație își amintește că Degrelle a fost unul dintre cei mai odioși sadiști naziști care vedea scopul suprem al vieții în brutalitate și cruzime.

După război, el a fost condamant la moarte în Belgia dar a putut fugi în Spania, unde la fel ca prietenul său Otto Skorzeny, a fondat „O Casă Comercială” sub protecția lui Franco. Era în vârstă deja, dar tot nu putea trăi fără mirosul de sânge proaspăt.

De atunci, vechii bărbați din SS din Noua Ordine și din alte organizații similare au antrenat o masă de discipoli în nici un fel diferiți de profesorii lor, cu excepția poate a faptului că aveau altă retorică fascistă. La una dintre întâlnirile internaționale ale Noii Ordini, partidul neonazist din Germania de vest a fost ridicat în slăvi ca speranța pentru țara considerată „centrul și bastionul rasei ariene”. Trecutul putrezit refuză să moară.

Filiale ale Noii Ordini încă operează în multe țări, inclusiv Belgia, Austria și Grecia. În Franța, organizația a fost interzisă după ce a comis violențe, în Italia a participat la actul barbar de terorism din Bologna. Unul dintre participanți era un criminal care fugea de justiție, altul era Pino Rauti, parlamentar. După câteva eșecuri, filiala italiană a Noii Ordini și-a schimbat numele în Ordinea Întunecată.

Astfel, cei din SS din al Treilea Reich au contribuit la răspândirea terorismului în Europa de vest și după război. Chiar în Germania de vest, unde veteranii „Cămășilor Negre” erau între 300.000 și 400.000, ei acționează divers, deși sunt cunoscuți pentru că „își transmit priceperea” mai departe tinerilor, pe care îi antrenează. Dacă forțele imperialiste din vest vor declanșa atacuri directe împotriva forțelor păcii și progresului, nu e nici o îndoială că acești bărbați în vârstă își vor oferi serviciile în antrenarea teroriștilor chiar în Germania federală. Au terorismul în sânge.

În timpul Republicii Weimar, în conformitate cu Tratatul de la Versailles, Germania avea doar o armată foarte mică – de 100.000 Reichswehr. Dar, în același timp, avea și o ilegală „Întunecată Reichswehr”. Aceasta era condusă de un centru de comandă clandestin și pe baza ei ulterior Hitler a construit mai târziu gigantica Wehrmacht.

Ceva similar pare să se întâmple azi cu privire la neo-nazismul din Germania federală. Oficial, există doar câteva organizații naziste mici. Dar sunt toate motivele să credem că, în cazul unei acute crize politice, imperialiștii sunt capabili să scoată la suprafață o organizație teroristă de naziști, realmente gigantică.

1-chile
Fotografii ale antifașciștilor dați dispăruți în Chile.
2-bologna
Stația de tren din Bologna, Italia, pe 2 august 1980 după explozia cu bombă comisă de neonaziști.
3-papa
Papa Ioan Paul al II-lea rănit de gloanțele trase de un fascist turc în Roma.
4-aldo-moro
Brigăzile Roșii l-au răpit pe premierul Aldo Moro și au trimis această fotografie ziarelor. Dedesubt, cadavrul celui răpit, cum a fost găsit de poliție.
5-munich
Imagine din Munich pe 26 septembrie 1986, după explozia unei bombe plantată de fasciști.
6-spania
Colonelul Antonio Molina, liderul înarmat al puciștilor din Spania în timpul capturării Parlamentului în februarie 1981.
7-madrid-bun
Extremiști de dreapta comițând violențe: centrul Madridului, după explozia unei grenade în mai 1981.
8-ierusalim
Așa este zdrobită o demonstrație în Ierusalimul de est, ocupat de Israel.

9-africa-sud

10-arizona-sua
Poligon în Arizona: cu 350 de dolari oricine poate învăța să tragă cu arma într-o săptămână.
11-salvador
Victimele actelor de terorism, comise de junta din Salvador, controlată de agenții CIA.
12-afghanistan
Arme confiscate de la teroriștii din Afganistan: unele sunt fabricate în China.
13-sua-kkk
Poliția din SUA îi apără pe cei din KKK și îi atacă pe oponenții acestora.
14-brazilia
„Flagelul terorist”: acesta a fost titlul unei serii de investigații speciale publicată de Veja din Brazilia după un val fără precedent de violențe care au avut loc lumea capitalistă.

3.

Ceva similar se coace și pe celălalt mal al Rinului. Franța a fost una dintre națiunile care a fost distrusă și chinuită de naziști în timpul războiului. Amintirea aceasta e încă vie în mintea francezilor. Cu toate acestea, teroriști fasciști operează în secret și acolo. Acum 20 de ani, țara a fost ținută cu pistolul la tâmplă de OAS (Organizația Secretă a Armatei), o organizație militară teroristă, fondată de generalii francezi care încercau cu orice preț să păstreze dominația colonială a Franței asupra Algeriei. Lor li s-au alăturat ticăloșii din bandele celor „100 de întunecați” și mercenarii din Legiunea Franceză, care erau parașutiști capabili de orice, dezertorii din armată și patronii de cluburi și peștii care dețineau bordeluri. În spatele OAS, se afla burghezia locală reacționară – industriașii, moșierii și bancherii, care, timp de 100 de ani, au stors tot ce-au putut din Algeria.

OAS a executat explozii cu bombe, asasinate la comandă, crime și răzmerițe. A cerut coloniștilor francezi din Algeria să organizeze un puci. Cei din OAS au ieșit pe străzi, mulți dintre ei înarmați. Au strigat: „De Gaulle la ghilotină!” (În acea perioadă, De Gaulle negocia cu mișcarea de eliberare națională din Algeria)

Dar după numai o jumătate de oră, s-au risipit.

În zilele următoare, mari explozii cu bombe au avut loc în centrul capitalei algeriene. Au apărut manifeste pe pereții caselor care spuneau: „Am fost obligați să intrăm în clandestinitate. Trebuie să generăm o isterie și frică printre oamenii lui de Gaulle din Algeria. Oriunde îi putem distruge, vom face asta fără milă”.

Complotul nu a durat mult. Peste 1.000 de oameni au fost uciși de bărbații din OAS. Chiar în Franța, au existat în jur de 30 de încercări de asasinare la comandă a lui de Gaulle. În 1962, OAS s-a dezintegrat. Dar asta înseamnă că terorismul fascist a încetat? Deloc.

Cadrele OAS nu au dispărut din orașele franceze și nici nu au intrat în hibernare. Imediat o nouă bandă teroristă a apărut – o filială a Noii Ordini, o organizație internațională, creată de cei din SS. Activiștii din OAS s-au alăturat bandei. Provocări de stradă, asalturi, atacuri incendiare, propagandă anti-semită – toate au început din nou. Cei din Noua Ordine erau înarmați cu scuturi de fier, purtau căști de oțel și erau antrenați în tactici de lupte de stradă. Din nou, campania de teroare a fost finanțată de cineva.

Și în Franța s-au făcut încercări de a-i atrage pe tineri în campanie. În orașul mediteranean Nisa, sloganul „Evreii să fie trimiși în industria de săpun!” a apărut pe zidurile unui liceu local. Într-o ciocnire instigată de Noua Ordine din Paris, 100 de oameni au fost răniți. În iunie 1973, guvernul a interzis această organizație. Dar altele au apărut imediat. În septembrie 1977, sediile partidelor comuniste și socialiste din Paris, din Chalon-sur Saone și Nimes au fost bombardate. În același timp, manifeste cu sigle naziste au început să fie distribuite în capitală, iar cei care îi condamnau public pe neofasciști primeau scrisori de amenințare cu moartea. Toate acestea s-au dovedit a fi opera unei organizații care moștenise „ideile” OAS, și anume, Brigada lui Peiper, un grup secret denumit după numele unui colonel SS, care a fost activ în Franța în timpul războiului. Au existat și alte grupări inclusiv Federația pentru Acțiunea Națională Europeană (FANE).

Pe 3 octombrie 1980, o bombă a explodat pe strada Copernic din Paris, omorând 4 oameni și rănind 15. Timp de trei zile din acea lună acte de terorism au fost comise în Marsilia, în Nisa și Montpellier. L’Humanite a publicat o lungă listă de explozii, de cazuri de incendieri și de distrugeri care au avut loc la sediile organizațiilor progresiste și asupra caselor politicienilor de stânga — violențele au durat câteva luni și nu au fost condamnate de justiție niciodată. Același lucru se întâmplă din nou. Dar chiar și asta e doar vârful aisbergului.

Succesorii OAS și ai Noii Ordini se pregătesc pentru o acțiune pe scală masivă, calculându-și timpul. Pentru ei nu mai e o chestiune care ține de menținerea colonialismului. Indo-China și Africa de nord nu mai sunt colonii franceze. Dar militariștii de extremă dreaptă din Franța rămân pe scenă.

Ei urăsc și se tem de clasa muncitoare și de intelectualii de stânga. Într-o zi, ar putea încerca să dea o lovitură de stat, de exemplu: dacă situația internațională este agravată de imperialiști, sau dacă reforme majore sociale și politice sunt duse la îndeplinire de forțele de stânga.

Astăzi teroriștii din Franța nu ies din ascunzătorile lor la fel de tupeiști ca înainte, deși celulele lor sunt răspândite în toată țara. Nici „generalii pe cai albi” nu au dispărut din acea țară frumoasă, care suferă de atâta vreme. Pe de altă parte, oamenii din Franța nu au uitat trecutul lor revoluționar. Teroriștii nu pot scăpa de faptul că vor ajunge să le dea socoteală într-o zi.

Acum să trecem mai departe în Occident, dincolo de Atlantic. Se fac afirmații de către liderii americani în sensul că nici o organizație puternică anti-comunistă nu ar exista în Statele Unite. Aceste afirmații sunt false. Astfel de organizații există și principala organizație teroristă, Ku Klux Klan (KKK), are în acest moment în jur de 50.000 de membri toți înarmați. (Horizont, Berlin, No 5, 1979, p. 25)

Un lider al Klanului din Maryland i-a spus unui corespondent sovietic în septembrie 1970 că va exista un război rasist în care oamenii de culoare vor fi eliminați pentru că nu doresc să se întoarcă în Africa. Evreii și comuniștii trebuie lichidați și ei, în opinia sa. La întrebarea corespondentului dacă ziarele relatau corect că Klanul are propriile grupări de militanți care sunt antrenați să împuște oameni și să folosească explozibili, el a replicat: „De ce să-i antrenăm noi? Polițiștii știu să tragă. Soldații știu să folosească explozibili. Și ei fac parte din Klan. Sunt și trupe de elită – veterani din războiul din Vietnam. Da, avem trupe de șoc, de asalt. Și vă spun asta: nu stăm degeaba, strângem arme. Recrutăm noi oameni în fiecare zi. Numărul celor din organizație se dublează în fiecare an. Știți câți oameni avem? Nu vă pot spune. E secret. Avem oameni din toate categoriile – de la lucrători manuali, la lideri politici. Sunt oameni de afaceri, studenți, avocați, doctori”.

Ce e asta, dacă nu o veritabilă și arogantă organizație teroristă?

Klanul a fost fondat în 1866, cu jumătate de secol înainte de apariția lui Hitler în Germania, deci are rădăcini pur americane. În acele zile, era specializat în pogromuri împotriva negrilor. Din cauza naturii atroce a crimelor – asasinarea negrilor sau omorârea lor în bătaie, Klanul a fost interzis de câteva ori, „în cele din urmă a fost lăsat în pace”. Într-un incident din orașul Vicksburg, cei din Klan au masacrat 200 de negri. În decembrie 1980, au organizat „exerciții” în Chicago, perfecționându-și metodele de a-i ataca pe studenți. În Los Angeles, au atăcat un cimitir evreiesc și au distrus peste 300 de morminte. În ultimii ani, Klanul a adăugat la rasism un anti-comunism fanatic și a colaborat cu Partidul American Nazist.

Numele celor din Klan sunt ținute secrete pentru că ele includ mulți oficiali din guvern, oameni din armată și gardieni din închisori. A devenit cunoscut recent că, la multe niveluri, Klanul a penetrat forțele armate ale SUA. De exemplu, are filiale pe portavionul Independence, în baza militară din Colorado și chiar în faimoasa Academie militară de la West Point, care se presupune că ar forma ofițeri „exemplari”.

O vastă campanie e susținută pentru a recruta tineri. Potrivit Newsweek, Klanul a stabilit tabere speciale de antrenament, unde tineri între 10 și 17 ani sunt învățați „idei” de către Klan și antrenați în folosirea armelor. „Armele noastre nu sunt pentru a vâna căprioare, ci pentru a elimina oameni”, liderul suprem al Klanului, Bill Wilkinson, a spus public. Și azi e liber.

Jody L. Powell, atunci secretar de presă al președintelui Carter, a spus că revigorarea Klanului în sud și în alte părți din țară îl perturba pe președinte și administrația SUA. Dar a făcut cineva ceva împotriva lor?

Pastorul C. T. Vivan, un coleg de campanie al lui Martin Luther King, a declarat că, de la un capăt la altul al Statelor Unite, din Massachusetts în California, Klanul e activ și înflorește, și că acest grup fascist al albilor este conștient că poate comite crime cu impunitate. Dacă asta nu e o organizație fascistă teroristă tipică care operează chiar în inima țării de frunte „democratice” din lumea capitalistă, atunci ce e?

Există și o altă organizație de extremă dreapta violentă în SUA – Societatea John Birch, despre care se spune că are o componență care depășește 100.000. Se bucură de un statut „mai înalt” decât KKK și e influentă în cercurile marilor afaceri și cele militare. Scopul organizației este evident să croiască drumul pentru stabilirea unei dictaturi ultra-reacționare în SUA „la momentul crucial”.

Fascismul, sub forma rasismului, are rădăcini reale și adânci în Statele Unite. În Marea Britanie, care e și ea o țară anglo-saxonă dar cu un trecut istoric diferit, situația e diferită.

Puțini oameni din Marea Britanie ar putea să creadă că în țara lor „pașnică” și stabilă, vaste organizații fasciste și teroriste ar putea să-și arate colții într-o zi. La vremea sa, banda lui Oswald Mosley nu a reușit să prindă rădăcini adânci în Marea Britanie. Astăzi situația începe să ia o cu totul altă turnură, și brusc.

Dincolo de măsurile nemiloase represive ale guvernului impuse în Irlanda de nord, terorismul fățiș nu e încă răspândit în Marea Britanie, dar ar putea curând să devină așa. Sunt deja semne peste tot. Două organizații neofasicste, care au certe înclinații teroriste, operează umăr la umăr.

Apărut dintr-un grup mic numit „Mișcarea Național-Socialistă”, rasistul și anticomunistul Partid al Frontului Național (National Front Party) își croiește drumul pe străzile din orașele britanice, deși nu a putut să ajungă până în Casa Comunelor. Frontul susține o campanie violentă împotriva populației de culoare și organizează raiduri și marșuri provocative în toată țara.

În martie 1981, a vandalizat monumentul lui Marx din Londra de două ori într-o singură săptămână. Buletinele National Front publică liste cu numele celor care sunt activi în mișcările democratice, în special comuniști, cu adresele și numerele lor de telefon. Le cer și cititorilor să le vândă „informații” despre comuniști sau fotografii cu ei. În același mod în care hitleriștii făceau liste negre cu victimele lor cu mult înainte să fi ajuns la putere.

Liderul National Front, John Tyndall, nu face nici un secret din faptul că este un adept al lui Hitler. London Sunday Mirror a scris că Marea Britanie se confruntă cu o amenințare din ce în ce mai mare din partea unei noi generații de naziști. National Front contemplează ascensiunea la putere în același mod în care a ajuns la putere și Hitler în Germania, în anii 1930. National Front e o formă de fascism britanic azi, a spus Jack Jones, un membru proeminent al partidului Laburist.

Există și un alt grup, la fel de agresiv, care își spune “British Movement” (Mișcarea Britanică). În februarie 1981, un raport referitor la această mișcare, scris cu ajutorul unor ofițeri de poliție, a fost publicat în revista oficială a poliției, Police Review. Autorii raportului au concluzionat că reacția tipică în secțiile de poliție cu privire la cei din Mișcare – „puști sângeroși care se joacă de-a naziștii” – era incorectă și ar trebui amendată. (Morning Star, 6 februarie 1981, p. 1)

Mișcarea dorește ca membrii ei să poarte arme în secret, să poarte uniforme și să se alăture British Territorial Army (Armatei Teritoriale Britanice). Potrivit datelor poliției, Mișcarea are între 2.500 și 4.000 de oameni, în timp ce revista ei, Phoenix, pretinde că are 50.000 de cititori. Urmând exemplul Ku Klux Klan, bătăușii Mișcării atacă oamenii de culoare. Șeful din prezent al Mișcării Britanice, Dermot Michael McLaughlin, are un cazier de închisoare pentru că a incitat la ura de rasă.

Există și un grup în Marea Britanie care se numește “SS Wotan 18”, care și el plănuiește atacuri cu bombe.

Bărbați SS britanici! Oswald Mosley nici nu ar fi putut visa la așa ceva.

De multe ori în trecut, și chiar și recent, aproape toți politicienii laburiști și conservatori se complăceau să admită că un bun vechi englez nu ar accepta niciodată un fenomen atât de scandalos ca fascismul.

Acești domni sunt acum îngrijorați în mod serios. Istoria ne învață multe, deși nu multă lume învață lecțiile, și nici nu le învață imediat. Dar uneori istoria e un profesor nemilos.

Fasciștii din Spania, Portugalia și Grecia, despre care se credea că ar fi fost incapabili să-și recapete forțele, au început și ei să se agite în ultimul timp. Tacticile organizațiilor neofasciste din Spania, Portugalia și Grecia și din alte părți sunt determinate, mai presus de orice, de circumstanțele locale, dar aceste organizații recurg la teroare aproape peste tot.

În februarie 1981, neofasciștii din Spania au înregistrat un fiasco total: conspirația pusă la cale de militariști apropiați de organizația fascistă, Noua Forță, a fost dezvăluită atât de repede că, deși clădirea parlamentului a fost confiscată, teoriștii nu au reușit să comită nici un masacru. Ulterior, s-a aflat că conspirația a fost precedată de o întâlnire a ultra-Cavalerilor conduși de liderul Noii Forțe, Bias Pinar, la care un plan detaliat de acțiune a fost stabilit. În același timp forțele armate stabiliseră o Alianță secretă Militară Patriotică. Conspiratorii aveau să recurgă la arme, dacă regele ar fi refuzat să dizolve parlamentul și să formeze „un guvern al generalilor”.

În 1978 liderul puciului, colonelul Tejero Molina, a participat la un complot al susținătorilor lui Franco pentru a-l răpi pe șeful guvernului. Nu a fost condamnat. S-a stabilit că un alt participant de frunte la puciul din februarie 1981 a fost locotenent generalul Jaime Milans del Bosch, care fusese voluntar în Divizia Albastră a lui Franco și care luptase pe frontul sovietic alături de germani, în timpul celui de-al doilea răzoi, și care fusese medaliat cu Crucea de Fier nazistă.

Puciul din Madrid a fost zdrobit. Dar trei luni mai târziu, neofasciștii au făcut o altă încercare. O bandă fascistă a confiscat sediul Băncii centrale a Spaniei din Barcelona și a ținut peste 200 de oameni ostatici peste 30 de ore, pentru a cere eliberarea puciștilor din Madrid. Și această încercare a eșuat. Dar cine știe ce sunt capabili să facă mâine?

Ulterior s-a aflat că neofasciștii portughezi, care făceau parte din organizațiile teroriste Armata de Eliberare din Portugalia (LAP) și Mișcarea Democratică pentru Eliberarea Portugaliei (DMLP), erau în special soldați și ofițeri din armata colonială portugheză, și planul lor era să acționeze concertat cu conspiratorii spanioli. O răzmeriță fusese planificată în Portugalia, în cazul în care puciul din Madrid ar fi reușit. Și această încercare a fost amânată.

Organizarea pentru Renașterea Națională a apărut în Grecia. A comis 70 de atacuri cu bombă în Atena pe parcursul a 2 ani și a încercat să revigoreze regimul „coloneilor întunecați”.

Chiar și într-o asemena țară mică și aparent pașnică, cum e Austria, neonaziștii locali, potrivit unui raport publicat de periodicul socialist Zukunft, au amenințat să-l ucidă pe președintele austriac pentru că s-a opus Războiului Rece și a vorbit despre securitatea europeană. Acestea au fost motive suficiente ca neofasicștii să-l condamne.

Banda neonazistă din Austria, care a acționat sub denumirea inocentă de Alianța Federală de Gimnastică (Osterreichischer Turnerbund), a pregătit și ea ceva recent.

În Norvegia, unde Quisling odinioară a iscat un scaldal, o organizație secretă teroristă a fost scoasă la iveală în primăvara lui 1981; a alcătuit liste de democrați care aveau să fie asasinați și i-a împușcat pe doi dintre membrii săi pentru că-i suspecta de apostazie.

Organizația neonazistă din Belgia se numește Ordinea Militantă Flamandă, condusă de „Fuhrerul” B. Erikson; cei din organizație poartă uniforme negre, recurg la acte de violență și păstrează legături strânse cu organizații neofasciste din alte țări. În mai 1981, cei din Ordin au fost aduși în fața justiției, dar nu au fost condamnați.

Până recent, situația a fost mult mai serioasă în Turcia, unde șomerii au ajuns la 5 milioane la începutul anilor 1980. Serviciile lumpen proletarilor asiatici au fost folosite de către neofascistul Partidul de Acțiune Național pan-turcesc (NAP), care în câțiva ani a comis în jur de 700 de asasinate politice, inclusiv asasinarea unui sindicalist proeminent, Kemal Tuerkler. Scopul organizației era să organizeze o lovitură de stat și să-l facă pe Fuhrerul său, Colonelul Turkes, dictator; el fusese asociat cu hitleriștii în trecut. Dacă încercarea ar fi reușit, ar fi apărut un bastion fascist pe malurile Mării Negre și Mediterane.

Cea mai mare importanță a fost atașată acestei operațiuni în cercurile internaționale ale Ordinii Întunecate Internaționale. Așa cum am văzut, intenția era de a crea bastioane similare și în alte părți ale Mediteranei. NAP are oameni în multe ministere, în poliție, în armată și în tribunale. Menține contacte cu oamenii de afaceri, cu organizații neofasciste din alte țări și cu CIA. A incitat tinerii din Turcia să organizeze provocări armate și a alcătuit liste de persoane care urmau să fie asasinate. A fost intervenția armatei turce, care a venit la putere și a interzis atât organizațiile de extremă dreaptă cât și de extremă stângă, cea care a blocat realizarea planurilor centrului de comandă internațional la Marea Neagră. Pe 13 mai 1981, membrul NAP Mehmet Ali Agca a făcut o încercare de a-l asasina pe Papa Paul Ioan al doilea. În februarie 1971, Agca îl omorâse pe Abdi Ipekci, editorul unui ziar de stânga, Milliyet, și a fost condamnat la moarte; dar, cu câteva zile înainte ca sentința să fie dată, a reușit să evadeze din închisoarea din Istanbul în circumstanțe „misterioase”. Urmele lui au fost găsite în Spania, Germania federală, Franța, Marea Britanie, Danemarca, Belgia și Grecia. În Italia s-a întâlnit cu organizații fasciste teroriste. A cheltuit mari sume de bani oriunde se ducea.

În țările arabe, progresiștii sunt terorizați în continuare de organizația Frații Musulmani (Moslem Brothers). Sunt motive să credem că explozia de terorism din Orientul Mijlociu nu e o coincidență, că a fost încurajată din străinătate, și că tentaculele sale au ajuns până în India. Bal Thakare, șeful pro-fasistei bande Sliiv Sena din India, a spus, nu cu mult în urmă: „India are nevoie de un Hitler azi”. Deci există temeri și acolo pentru forțele păcii și democrației.

În celălalt capăt al Asiei, în Japonia, neofasciștii conduc pe străzile capitalei în vehicule de „luptăși cer înarmarea imediată a țării, împotriva URSS. Pentru această sarcină, aspiranții SS din Japonia sunt plătiți cu ora. Organizațiile lor au 30.000 de membri, mulți dintre ei lumpen proletari. Rolul lumpen proletariatului din Asia, în evoluțiile din această parte de lume, merită studiat mai atent.

Nici Africa nu a scăpat de terorismul neofascist. Toată lumea știe că centrul neofasciștilor din Africa se alfă în Republica Africa de Sud. Acțiunile lor sunt controlate de Broederbond, care e foarte apropiat de guvern și a fost strâns asociat cu hitleriștii. Sloganul lor din prezent e Salvați Africa de Sud de liberalism și Comunism”. Broederbond e legat de Wit Komniando, grupul terorist clandestin care a comis atacul cu bombă din universitatea din Pretoria din septembrie 1980, cu scopul de a-l asasina pe Y. Lombardi, un profesor de stânga care vorbea împotriva rasimului. Scrisoarea pe care liderii bandei au trimis-o ziarelor după încercarea de asasinat, a evocat direct intenția de a opri activitatea „persoanelor și organizațiilor care doresc să promoveze integrarea rasială” și „de a-i elimina, dacă e necesar”. Acesta e același limbaj folosit de teroriștii Ordinii Întunecate în Europa de vest, cu care Broederbond are legături îndelungi și contacte directe. În 1980, peste 1.000 de cazuri de asasinate anti-rasiste și de incedieri de locuințe au fost înregistrate în Africa de Sud. Un membru al comisiei internaționale a Asociației Avocaților din Statele Unite, George Schwer, a anunțat recent că politica SUA din Africa a avut scopul de a „aprinde terorismul”. Asasini la comandă, angajați în SUA și Europa de vest, a adăugat el, contraveneau principalului drept uman – dreptul la viață.

Am vorbit despre vărsările de sânge din Europa de vest, America de nord, Asia și Africa. Dar poate nicăieri în lume în ultimii ani teroriștii neofasciști nu au vărsat atâta sânge cum au făcut în America Latină. Relatările care vin de acolo sunt șocante. Lovituri neîncetate sunt date peste tot pe acel subcontinent. Cu excepția Cubei, care e apărată de sistemul socialist, toate țările din America Latină au parte de conspirații, asasinate și provocări. Asta continuă de mulți ani.

În Chile, organizația teroristă Patria y Libertad a bătătorit calea pentru Pinochet. Recent, Pinochet a spus: „Suntem gata să recurgem la orice măsură pentru a pune capăt activităților subversive”. În loc de „activități subversive” a se citi „activități anti-fasicste”. Fiecare om din Chile știe ce a vrut să spună Pinochet prin „orice măsuri”.

Ceva similar are loc în Salvador – o țară mică cu o populație de nici 4 milioane, unde 99 la sută sunt metiși și indieni, iar albii constituie doar 1 la sută. Și aici sunt organizații teroriste active, cum ar fi Death Squads (Brigăzile Morții), Organizația Naționalistă Democratică (ORDEN), Mâna Albă și Îngerii Răzbunători. În 1980, liderul organizației Mâna Albă, Roberto D’Aubuissou, l-a ucis pe arhiepiscopul din El Salvador, Oscar Arnulfo Romero, pentru că a încercat să susțină drepturile omului. Un „Înger Răzbunător” a spus corespondentului Newsweek în decembrie 1980: „Știm din istorie că singurul mod de a controla stânga e să o distrugem”. (Newsweek, 5 ianuarie 1981, p. 40)

Corespondentul a scris că doar în 1980 „terorism sălbatic și dezlănțuit” a luat viețile a 10.000 de salvadorieni. The Washington Post a confirmat că asasinatele politice în Salvador continuau „la nivelul obișnuit”, adică, 10.000 pe an și că o medie de 10-15 oameni sunt uciși pe zi de către soldații juntei pro-americane și de către polițiști. Unul dintre liderii bandei teroriste D’Aubuisson a declarat: „Dacă în 1932 am reușit să suprimăm o rebeliune prin lichidarea a 32.000 de țărani, putem să facem la fel și azi, chiar dacă va trebui să exterminăm 100.000”.

Atrocitățile sunt comise și în vecina Guatemala. Potrivit Chicago Tribune, în 1980 bandele dictatorului pro-SUA, generalul Lucas Garcia, au asasinat 311 de lideri ai țăranilor, 100 de activiști ai sindicatelor, 229 de profesori din școli gimnaziale și licee, 89 de profesori din colegii și facultăți, 389 de studenți, 18 jurnaliști și 4 preoți. Cine era arestat de juntă era ucis. Zeci de patrioți au continuat să piară în 1981. Asasinii sunt fasciștii din organizația Mâna Albă. Ei îi torturează pe cei pe care îi capturează și le aruncă trupurile în canale sau în craterele vulcanilor.

Masacrele din Uruguay sunt comise de măcelarii de oameni din Mișcarea de Restaurare Națională. În Argentina, mii de oameni au fost asasinați sau au „dispărut”. În Brazilia, teroriști de extrema dreaptă au detonat bombe în birourile ziarelor progresiste și în locuri publice. Teroriștii neofasicști din Europa de vest probabil îi invidiază pe camarazii lor din America Latină. Ei nu se aventurează să se numească „Îngerii Răzbunători”, „Brigăzile Morții” și „Mâna Albă”, deși asemenea denumiri sunt seducătoare pentru tineretul demoralizat. Nu au cratere de vulcane în care să arunce trupurile victimelor lor.

Merită întrebat de ce terorismul fascist este atât de răspândit în America latină? Evident, motivul principal e că asemenea terorism are susținerea directă a agenților imperialismului SUA, care e speriat de perspectiva unui subcontinent care o virează spre stânga. În ultimii ani, în toată America Latină s-au intensificat mișcările populare împotriva dictatorilor militari, care au confiscat sau se pregăteau să confiște puterea, iar CIA a fost obligată să ia notă de asta.

De aceea, planul care trebuie dus la îndeplinire este acesta: cu ajutorul dictatorilor și teroriștilor să se stabilească o reacțiune întunecată în toată America de sud și dacă e necear să fie susținută de una similară în Statele Unite, în opoziție cu alte continente.

Cu toate acestea, principalul domeniu de acțiune al teroriștilor neofasciști rămâne Europa, continentul unde se află statele majore din comunitatea socialistă, conduse de URSS, continentul care azi deține cheia pentru istoria lumii.

Am putea adăuga și alte organizații teroriste. În Australia, de exemplu, planurile de asasinare contină să fie pregătite de Ustashi croați (bandiți) al căror fost fuhrer, Ante Pavelic, obișnuia să se laude cu „comoara” sa unică – un castron cu ochii deținuților din lagărele de concentrare.

Ar trebui să menționăm și alt punct. Bandele teroriste fasciste care operează în multe țări fără îndoială au legături una cu alta. La sfârșitul anului 1969, a fost încheiată o înțelegere de către două organizații de frunte din Europa — Mișcarea Socială Italiană (ISM) și neonazista Ordine Nouă. În această asociație au intrat organizații fasciste din Grecia (o altă legătură majoră din lanț) și din alte țări. Succesorii lui Hitler și Mussolini, care multă vreme au fost în dezacord cine să fie șeful neofascismului internațional, au bătut palma. Astfel fundația a fost pusă pentru agresiva Ordine Întunecată Internațională. Organul francez al Noii Ordini, Elite europeene, a scris despre această alianță: „Patria de mâine este Europa de vest, de la Atlantic până în marginile estului. Cei din Mișcarea Socială Italiană, Falanga din Spania, coloneii din Grecia, studenții germani din NDP au aceeași poziție ca a noastră”.

De atunci, câteva conferințe internaționale fasciste au fost convocate pentru a elabora un program coordonat de acțiune teroristă. Astăzi, sângeroasa Ordine Întunecată Internațională este cu certitudine o realitate și nu ceva imaginat de jurnaliștii care caută senzaționalul.

Poate unii vor găsi aceste relatări ale ororilor și planurilor fascismului din prezent ca fiind greu de citit. Dar este un adevăr pe care toată lumea ar trebui să-l cunoască. Oamenii trebuie să fie conștienți de ceea ce-i amenință. Nu trebuie să lăsăm tragediile din anii 1930 și 1940 să se repete în zilele noastre. Extrema dreaptă e dezlănțuită. 

Vedem cum terorismul neofascist se răspândește peste tot în lumea capitalistă, mult mai repede decât terorismul ultra-stângiștilor. Dar tendinţa din prezent nu e o negare a faptului că ambele cresc, având baze sociale care sunt similare în multe feluri.

CAPITOLUL 6: GENERALII PE CAI ALBI

Opriți Terorismul!”, autor Ernst Henry, anul publicării 1982

1.

În capitolul 5 am pus întrebarea de ce fasciștii de azi recurg din ce în ce mai mult la operațiuni teroriste. Am arătat că grupările lor, care comit pogromuri, sunt active sau în formare aproape peste tot în lumea capitalistă. De ce își agață speranțele în mod specific de terorism? Ne-am apropiat de răspunsul la această întrebate.

Chestiunea principală e că în zilele noastre fascismul trece printr-o fază de schimbare de la forma în care a existat sub Hitler și Mussolini și devine fascism militar. Acesta e singurul drum pe care îl poate lua ca să supraviețuiască.

Scopul noilor fasciști e același cu cel al fascismului vechi: să confiște puterea oricând e posibil. Dar azi nu există partide de masă fasciste, așa cum existau înainte de război și în timpul războiului. Și chiar și în Italia unde există un mare partid fascist care e influent, în special în sudul țării, totuși Partidul Comunist e de șase ori mai mare ca forță numerică și fasciștii sunt conștienți că dacă ar încerca să acționeze singuri, fără ajutor din afară, lucrurile s-ar putea dovedi tare proaste pentru ei. În alte țări, neofasciștii sunt incomparabil mai slabi. În ultimele alegeri parlamentare din Germania de vest, neonazistul NDP a câșgitat doar 0,6 la sută din voturi. Frontul Național de extremă dreapta din Franța a avut sub un procent din voturi, la alegerile din 1978; partidul rasist din Marea Britanie cu același nume are 40.00050.000 de cotizanți; Ku Klux Klan din Statele Unite are aproximativ la fel de mulți, în timp ce American National Socialist White People’s Party are doar câteva sute. Aceste partide nu pot câștiga puterea de unele singure. Pot ajunge la putere doar prin susținerea altor forțe care ocupă poziții mai puternice în lumea capitalistă și care sunt apropiate de ele în spirit și ambiții. Aceste forțe sunt așa-zișii „generali pe cai albi” – ofițeri militari de rang înalt care așteaptă o șansă să stabilească propria lor dictatură cu ajutorul forțelor armate; ei au de gând să „facă ordine” în țările burgheze devastate de criză, și să confiște toate pozițiile cheie din aparatul de stat, și astfel să devină exponenții fascismului militar.

Trebuie să analizăm atent aceste grupări militare, a căror forță a crescut considerabil după al doilea război mondial și probabil va continua să crească. Asemenea grupări există în toate țările capitaliste, unde lupta de clasă a atins un înalt nivel de intensitate. Ele sunt formate din ofițeri de rang înalt cu vederi de extremă dreapta. Apar sub diverse steaguri, în funcție de condițiile locale. Uneori această secțiune a armatei în mod deschis rupe cu regimul cu rădăcini adânci burgheze și ia calea revoltei, așa cum au făcut cei din OAS în Franța, „coloneii întunecați” din Grecia, junta lui Pinochet în Chile, grupul generalului Zia ul-Haq din Pakistan, și junta generalului del Bosch și Armada sin Spania. Foarte adesea, însă, asemenea clici militare se ascund în apropiere de cartierele generale din țara respectivă și acționează cu precauție până când vine momentul să rupă complet cu regimul burghez-democratic. În ambele cazuri, bărbații de frunte sunt geneali care sunt anti-comuniști demenți, agenți secreți retrași, ofițeri de aviație cu rang înalt, foști comandanți ai trupelor coloniale (Raoul Salan, Spinola), și generali conectați cu monopolurile industriei de război. Un rol special e adesea jucat de ofițerii parașutiști.

În Italia, de exemplu, s-a stabilit că, în 1972, 90 la sută dintre bărbații care serveau în unități de parașutiști votau neofasciști în alegeri. Aceste unități – nu doar în Italia – trec printr-o specială spălare de creieri și îndoctrinare anti-comunistă. La fel e valabil și pentru „detașamentele” de comando, trupe de elită. Știm că rolul desemnat parașutiștilor în loviturile de stat militare se datorează capacității lor de a lansa atacuri surpriză. Ei sunt și fasciștii cei care primesc ordinul să dea prima lovitură împotriva forțelor de stânga. În urma lor vin tancurile, la fel cum acționa cavaleria în trecut. Aceasta este o trăsătură esențială a tacticii contra-revoluției din prezent. Și, prin urmare, unele organizații neofasciste din multe țări sunt conduse de foști parașutiști.

Foarte adesea liderii acestor clici militare sunt generali care aparent continuă să fie loiali guvernului legitim, dar, în secret, sunt în contact cu organizații de extremă dreapta. Astăzi ei „stau de veghe” deasupra republicii, sunt „deasupra partidelor politice”, mâine vor fi mână în mână cu conspiratorii. Adesea șeful lor e un general care a fost de mult desemnat de cercurile reacționare ca viitor dictator.

Platforma clicii militare este esențial aceeași peste tot. Se bazează pe ideea unui lider militar, „o mână de fier care să salveze țara de comunism” prin suprimarea „celor care fac gălăgie”. Asemenea personaje și anturajul lor adesea formează nucleul forțelor reacționare, cerând stabilirea unui stat „autoritar”, represalii pline de cruzime împotriva celor de stânga, și pregătiri demente pentru a duce război – în alianță cu Statele Unite și cu NATO – împotriva URSS.

Printre susținătorii și complicii lor secreți sunt persoane care dețin posturi importante în comanda forțelor armate. Asta e unul din principalele motive pentru care sunt capabili să acționeze cu „viteza luminii”, când vine momentul.

Cu alte cuvinte, asemenea clici de generali constituie un cartier general pentru conducerea loviturilor de stat, iar ei primesc astfel un rol special în planurile ultra-reacționarilor.

În a doua jumătate a secolului trecut, acesta a fost cel mai convenabil politic și operațional instrument care a fost conceput pentru executarea confiscărilor de putere de către reacționari.

Astăzi sunt zeci de asemenea miliari care aspiră să devină dictatori în toată lumea. Unii dintre ei și-au fabricat teorii personale. La vremea sa, șeful Academiei militare, generalul Manuel Alvarado, de exemplu, a elaborat doctrina unui „front intern permanent”, respingând „tendința mai degrabă răspândită de a reduce sarcina apărării doar la protecția frontierelor”. Alvarado a arătat: „Existența instituțiilor democratice este în sine inadecvată pentru apărarea frontului de acasă”. Ce înseamnă asta e că armata ar trebui să fie investită cu dreptul de a opera „pe frontul intern”, în guvern, ori de câte ori e necesar. În cartea sa despre „Problema Algeriană” (The Algerian Problem: The French Solution), coloneul Argoud, unul dintre liderii clicii de puciști conspiraționiști OAS din anii 1960, a proclamat: „Armata ar trebui să facă ordine în propria noastră casă”. Părerile lui Alvarado și Argoud sunt identice cu cele ale altui general argentinian pe care-l cheamă Landa, care a spus: „Pentru forțele armate, lupta împotriva comunismului, cu sau fără susținerea guvernului, este o luptă pe viață și pe moarte”. Și aici implicația e că guvernul nu ar trebui să aibă nimic de spus în asemenea chestiuni.

După vizita sa în Chile, în noiembrie 1977, Franz Josef Strauss, un revanșist din Germania de vest, apropiat de conducerea Bundeswehr, a declarat că exemplul generalilor lui Pinochet ar trebui urmat – lovitura pe care au realizat-o ei ar trebui să fie considerată modelulul despre cum „să punem capăt cuceririlor comuniste”, a spus el. În acest sens, ar trebui ținut minte că, deși Strauss e prea precaut să se afișeze pe față ca aparținând unei organizații neonaziste, ca generalii pe cai albi din Germania de vest, acest fost ofițer din armata lui Hitler cu siguranță nu ar avea nici o obiecție să devină cancelar federal în cazul în care o lovitură de stat în stil Pinochet ar avea loc pe Rin. El e un membru al clicii militare secrete.

Teoriile despre „dreptulreacționarilor militari de a dicta guvernului sunt azi răspândite în sediile armatelor din aproape toate țările capitaliste. Asta în nici un caz nu e o coincidență, pentru că toate aceste teorii provin din aceeași sursă – de la “războinicii” din Statele Unite care zilnic elaborează planuri pentru un război global „împotriva comunismului” și contemplează formarea de regimente care să conducă operațiuni punitive și subversive în multe părți din lume. Încă din anii 1950 și apoi în 1960, cartierul general al NATO a elaborat mai multe asemenea planuri, numite codificat OPLAN No.100-1, Planul Prometheus, Documentul 70/5 și altele. Fiecare dintre aceste „planuri” prevedeau, pentru fiecare țară din Europa de vest, o confiscare rapidă și bruscă a puterii de către armată, susținută de poliție, de bande de extremă dreapta, și dacă e nevoie de unități speciale NATO. Totul a fost elaborat în cel mai mic detaliu – când, cum, cu cine, și unde.

Anumite idei au fost evident împrumutate din practica naziștilor. OPLAN No. 100-1 oferea intervenția SUA în cazul o situație de criză” ar fi apărut într-o țară din Europa de vest. Planul Prometheus conținea instrucțiuni detaliate despre cum armata locală să acționeze cu scopul de a fura inițiativa de la forțele de stânga în timp util. Asemenea planuri fără îndoială au fost extinse și „perfecționate” în urma prăbușirii generalilor Shah din Iran și a clicii generalului Spinola din Portugalia, și după eșecul puciului militar fascist din Spania. Sigur cartierul general al NATO are un departament special „politic” care se ocupă cu asemenea chestiuni și coordonează activitățile diferitelor clici miliare.

Armata să ia puterea!” asta e ceea ce cere Pentagonul în secret. Armata să ia puterea!”, Trebuie să existe o dictatură!”, se aude ecoul falangiștilor pe străzile din Madrid. Venirea la putere a armatei, scria bine informatul New York Times în noiembrie 1958, când Războiul Rece era în toi, promova stabilitatea de care era interesat guvernul SUA. Departe de a renunța la aceste ambiții ale Washingtonului, 20 de ani stranii au trecut de atunci și acestea au crescut. În limbajul codificat al Washingtonului, stabilitate” înseamnă dictatură”. Asta e confirmat de experiența multor țări din America Latină care au avut zeci de dictatori. La fel de simptomatic e faptul că secretarul de stat, generalul Alexander Haig, a fost anterior comandantul suprem al forțelor NATO în Europa. Există precedente istorice pentru asta. Hitler a primit puterea din mâinile mareșalului de teren Paul Hindenburg. „Caudillo, Generalul Franco a fost cel care a adus falangiștii fasciști la putere în Spania. Generalul Mannerheim este patronul fasciștilor Lapuan joki din Finlanda. În Portugalia puterea a fost confiscată în 1920 de un triumvirat militar condus de generalul Carmona, care imediat a suspendat constituția, și a pornit să remodeleze țara după liniile fasciste. Mussolini nu ar fi fost în stare să învingă rezistența clasei muncitoare din Italia în anii 1920, dacă nu ar fi avut susținerea clicii din armată care era în jurul regelui; armata i-a dat forța să ajungă la putere și se mențină acolo.

Astăzi armatele de dreapta sunt mult mai înclinate să ia această cale. La panica lor de socialism a fost adăugată o alta „perspectiva de groază – aceea a limitării înarmării și a începutului dezarmării. Neofasciștii de peste tot sunt conștienți de asta și reacționează în consecință.

2.

Numele generalilor deja la putere sunt cunoscute publicului. Nu trebuie decât să reamintim numele conducătorilor din câteva țări din America Latină sau din Korea de Sud, Pakistan, Indonesia și alte state. Ziarele burgheze scriu mereu despre dictatori sau aspiranți să fie dictatori, adesea învăluindu-i pe acești bărbați într-o aură de mister. Dar aceste ziare de obicei tac mâlc în legătură cu faptul că clici militare de același tip au fost deja formate și sunt pe poziții în Europa de vest. Pinochet a dat o lecție practică colegilor săi din toată lumea și este creditat pentru asta în Occident. Deși i-a lipsit susținerea unui partid fascist de masă, clica militară din Chile a îndeplinit o lovitură de stat fulger în linie cu „teoriile” militariștilor. Astăzi știm că „experiența Pinochet” este studiată în detaliu de generalii de dreapta și de ofițerii superiori din vest, cu intenția de a o implementa în viitor.

Iată din nou câteva fapte.

În Italia, terorismul fascist este în special răspândit. Mulți ani, această țară a avut o clică militară influentă și activă, care includea generali și amirali din cartierul general de sud al NATO. Unul dintre liderii fascistei ISM (Mișcarea Socială Italiană) a fost mareșalul Graziani, ultimul ministru de război al lui Mussolini. Graziani a fost urmat ca șef al ISM de prințul Junio Valerio Borghese, un ofițer de marină și șeful unei asociații reacționare formată din foști militari. În anii 1970, vicepreședintele ISM a fost amiralul Gino Birindelli, care, înainte de retragere, a fost comandantul șef al NATO pentru comanda navală din sud-estul Europei. Generalul Lorenzo, fostul șef de staf al Carabinierilor (poliția militară), a supervizat în trecut o conspirație fascistă. Generalul Miceli, fostul șef al serviciului secret al armatei din Italia și generalul Ricci, comandatul trupelor de infanterie, au fost implicați în comploturi similare. Încercări de o lovitură de stat în Italia cu scopul de „ apune lucrurile în ordine” au fost mai multe ori făcute de către aceste cercuri militare în colaborare secretă cu neofasciștii – de cinci ori, de exemplu, în prima jumătate doar a deceniului 1970. (Espresso, 15 martie 1981)

Dar forțele democratice vigilente au dejucat toate aceste tentative. Nu cu mult timp în urmă un plan pentru o lovitură de stat cu nume de cod Antarctica” a fost scos la iveală. Potrivit planului, toată operațiunea de a confisca puterea și de a distruge „centurile roșii” ale țării avea să fie îndeplinită în 36 de ore. Nu e nici o îndoială că generalii de dreapta din Italia încă așteaptă oportunitatea de a cuceri Roma cu ajutorul NATO, de a recruta fasciști ca polițiști și de a sufoca clasa muncitoare în sânge.

Asemenea forțe sunt active și în Spania, așa cum evenimentele din februarie 1981 au dovedit. Generalii lui Franco tot speră să confiște puterea, deși în zilele din februarie ei s-au făcut de rușine total. Nu există nici un partid de masă fascist în Spania, Falangele regimului lui Franco și banda teroristă Noua Forță sunt lipsite de putere împotriva oamenilor care au devenit conștienți de forța lor, dar clica militară, se vede, nu are nici un respect nici pentru rege măcar. Evenimentele din februarie 1981 din Spania au aruncat ceva lumină asupra modului în care dictatorii militari intenționează să pună lucrurile în ordine”, după ce dau lovitura de stat. După ce au cucerit clădirea parlamentului și au tras cu pistoalele și cu mitralierele, conspiratorii au ordonat parlamentarilor să stea culcați pe podea. După asta, au plănuit să formeze un guvern militar, au declarat stare de urgență, au abolit constituția, au reintrodus pedeapsa cu moartea, au acordat amnistie extremiștilor de dreapta din închisori și i-au judecat pe liderii partidelor politice și ai sindicatelor. Așa o clică militară dictatorială ar dori să abolească democrația burgheză. În această perspectivă, țara și toată populația devin anexe ale unităților militare, iar „legea și ordinea” înseamnă impunerea pedepsei cu moartea. Cât de puțin legitim e guvernul, care știe ce se coace, ar putea fi văzut din faptul că în primele ore după cucerirea parlamentului spaniol de către puciști, guvernul a cerut Generalului Armada, șeful adjunct al șefului de stat al armatei, să negocieze cu puciștii în numele său; guvernul nu știa că tocmai acest general era unul dintre liderii puciului. Puciul din Spania s-a sfârșit în fiasco. Dar cine poate garanta că nu va fi repetat?

În Portugalia vecină, în martie 1981, la câteva săptămâni după evenimentele din Spania, s-a aflat că și acolo era activă o clică militară care era formată din bărbați și ofițeri care serviseră în armata colonială din Africa și care acum făceau parte din două organizații teroriste anti-comuniste — Armata pentru Eliberarea Portugaliei (ELP) și Mișcarea Democratică pentru Eliberarea Portugaliei (MDLP ). În ziua puciului din Spania, aceste organizații au intenționat să facă un apel la radio și să ceară forțelor armate din Portugalia să se revolte împotriva guvernului. A fost puciul acesta pur și simplu amânat?

Să mergem în Franța acum, care în anii 1960 a oferit un exemplu clasic despre cum această clică a generalilor operează. Terorista OAS, care a încercat să-l răstoarne și să-l ucidă pe generalul de Gaulle, a constituit o asemenea clică cu înclinații coloniale. Liderul OAS, generalul Raoul Salan, fusese comandatul șef al armatei franceze în Indo-China și apoi în Algeria. Adjunctul lui Salan, până la arestarea sa în 1962, generalul Edmond Jouhaud, fusese inspectorul general al forțelor aeriene. Succesorul lui Salan la șefia OAS a fost colonelul colonelul Godard, șeful statului său major – generalul Gardy, șeful departamentului organizațional a fost colonelul colonelul Gardes, șeful serviciului secret, colonelul Perez. Cei mai apropiați asociați ai lui Salan au fost generalul Juin, fostul șef de stat major al armatei franceze și generalul Challe, fostul comandant șef al armatei franceze în Algeria. Aici era vorba de o componență militară totală. Începând din ultimul secol, clicile militare reacționare din Franța au avut tendința să recurgă la conspirații și puciuri. În timpul ocupației germane din anii 1940, regimul Vichy, pro-Hitler, a fost condus de mareșalul Philippe Petain, idolul clicii militare. Dar numai în ultimii ani doctrina clicii militare a fost combinată complet cu idei fasciste. Temându-se mai mult decât de orice de forța în creștere a forțelor de stânga unite, aceste cercuri vor continua să se pregătească pentru a recurge la operațiuni sinistre.

Ar putea părea că Marea Britanie, o țară a democrației burgheze „clasice unde guvernul s-a lăudat mereu cu „imunitatea” sa la fascism, nu ar putea exista un asemenea pericol al unei lovituri de stat autoritare dată de generali, în special din moment ce organizațiile neofasciste care au apărut după război sunt extrem de slabe comparat cu organizațiile muncitorilor. Dar în august 1974 Lordul Chalfont, ministrul de stat pentru afacerile externe ale Commonwealth, și un oponent feroce al detentei, a întrebat în paginile London Times dacă o lovitură de stat era fezabilă în marea Britanie – și a răspuns afirmativ. Din ce în ce mai mulți oameni din Marea Britanie, scria el, încep serios să ia în considerare posibilitatea stabilirii unui guvern autoritar în Marea Britanie”. Aceasta nu e declarația unui nazist sau a unui rasist, ci a unui politician burghez, considerat că ar avea poziții „moderate”. Evident, știa foarte bine despre ce vorbea. Admiratorii tacticilor lui Pinochet colcăie și pe Tamisa.

Nu e nici un secret că generalii de dreapta de pe Rin sunt într-o stare de spirit „autoritară”. Generalii, care au supraviețuit Wehrmacht-ului lui Hitler, s-au retras, dar mulți colonei naziști, maiori, locotenenți încă servesc în Bundeswehr. În anii 1960 chiar, se estima că aproximativ un sfert dintre cei care serveau în Bundeswehr aveau simpatii neo-naziste și legături cu neonaziștii.

Ofițerii tineri sunt educați în liniile „tradiționale”, adică, în fostul spirit fascist. Sunt învățați să urască nu doar Uniunea Sovietică și Republica Democrată Germană, ci și pe „stângiștii” din propria lor țară. Generalii și coloneii din Germania de vest, împreună cu patronii lor americani, sunt cei care azi dețin poziții cheie în cartierul general al NATO și dau ordine militarilor din aproape toată Europa de vest.

Când „coloneii întunecați” au orchestrat lovitura de stat din Grecia în 1967 și au stabilit o dictatură militară fascistă acolo, o anchetă a dovedit că puciștii acționaseră în conformitate cu instrucțiunile detaliate primite de la CIA și de la cartierul de sud al NATO, pentru a consolida interesele blocului atlantic în regiunea de est Mediteranei.

În februrie 1981, în Spania a avut loc un puci al generalilor, menționat anterior. După câteva săptămâni, secretarul general al Partidului Socialist al Muncitorilor din Spania (PSOE), Felipe Gonzalez Marquez, a relatat că, potrivit informațiilor care intraseră în posesiunea partidului său, puciștii avuseseră contacte preliminare cu anturajul președintelui Ronald Reagan din SUA. Li s-a dat de înțeles că Statele Unite nici nu se vor opune și nici nu vor facilita lovitura de stat. Cu alte cuvinte, strategia imperialismului se unește cu strategia neo-fascismului. Dacă ținem asta în minte, multe lucruri devin clare.

Considerații de această natură pot, în anumite momente, incita strategii NATO să treacă la acțiuni fasciste în diferite părți ale lumii. Desigur, generalii NATO, inclusiv cei americani, nu exprimă niciodată simpatie publică pentru fascism, mai ales cât timp dețin posturi oficiale. Evident, li se interzice strict să facă asta de către șefii lor din Washington, care se tem că generalii s-ar discredita în ochii opiniei din toată lumea. Liderii oficiali ai NATO de obicei insistă asupra „loialității lor față de democrație”, deși nu au nici cea mai mică ezitare să amenințe țări care au mișcări comuniste puternice.

În orice caz, un lucru e clar. Neofasciștii din multe țări sunt astăzi ferm convinși că Pentagonul și NATO ar face orice pentru a opri o victorie a stângiștilor în Europa de vest, prin mobilizarea armatei și chiar a celor care comit pogromuri. Pe asta contează Pinochet-ii și aspiranții să fie Pinochet-i din Europa de vest. Pretextul ar putea fi că intrarea comuniștilor în guvern, într-o țară principală. Nu cu mult timp în urmă, un expert de la Pentagon a confirmat că „planuri de combatere” există în eventualitatea în care comuniștii din Italia ar intra în guvern.

Se aplică toate acestea numai Europei? Nu. Sunt valabile în orice parte a lumii unde forțele reacționare sunt active. Să ne uităm la Japonia, de exemplu. Constituția post-război a Japoniei stipulează că țara nu va intra niciodată în război și că nu va întreține o armată regulată în afară de mici „forțe de auto-apărare”. Dar în realitate o situațe total diferită există în Japonia azi. În contravenție cu Constituția, Japonia posedă o puternică nouă armată și generalii din nou devin cea mai influentă forță în Tokyo. Dacă partidele și organizațiile democratice li se ridică în cale, probabil această forță va cere ajutorul măcelarilor fasciști. Aceștia și generalii se pregătesc să îndepărteze orice obstacol.

În fine, să ne uităm chiar la Statele Unite.

Este un fapt că Pentagonul este cel care are și este puterea reală în Washington. Departamentul de Stat, care este sediul diplomației SUA, a intrat sub controlul forțelor de dreapta ale armatei, reprezentate de generalul Haig. Deci, deocamdată această clică militară nu are nici o nevoie să schimbe guvernul: deja deține și controlează frâiele puterii.

Dar ce s-ar întâmpla în Statele Unite dacă poporul american, obosit de cursa nebunească a înarmărilor, ar trimite la Casa Albă un politician progresist, ca Franklin Roosevelt, și care să pledeze pentru coexistență pașnică cu alte țări? În acel caz, clica millitară din SUA nu ar sta cu mâinile în sân. Trebuie doar să ne amintim că în anii 1950, imediat după războiul din Corea, cercurile militare din Washington au dorit să-l pună pe generalul de extremă dreapta, Douglas MacArthur, în fotoliul prezidențial. Generalul Mark Clark, fostul comandant șef al forțelor SUA din Orientul Îndepărtat, a spus în acel moment că mulți generali americani au întors până atunci spatele politicii, dar nu mai puteau face asta.

Apoi, în 1961, generalul de dreapta Edwin Walker a cerut fără nici o rușine stabilirea unui regim militar în SUA și s-a nominalizat pe sine în mod specific pentru postul de dictator. Un an mai târziu, când John Kennedy era președinte, The Washington Post a remarcat că o situație extrem de alarmantă apăruse în rândul forțelor armate din SUA și printre rezerviști, unde o mișcare începea să se formeze, similară cu cea din armata franceză, care încercase să-l răstoarne pe General de Gaulle (OAS). Relatând că administrația Kennedy știa cine erau liderii „coloanei a 6-a”, ziarul a atras atenția asupra faptului că această coloană penetrase tot mai adânc în toate secțiunile aparatului de stat al SUA.

La exact aceeași concluzie a ajuns și profesorii Harrison Brown și James Real, autorii Community of Fear (Comunitatea fricii). Publicată în America în acea vreme, cartea lor a analizat politica SUA în perspectivă. Ei spun: „Există în mod clar o elită militară care apare în Statele Unite și care este dedicată unei poziții de ostilitate perpetuă față de Uniunea Sovietică și care deține enormă putere politică, dar și militară”.

Într-adevăr elita militară e în mod categoric într-o poziție care-i permite să preia comanda politică reală asupra forțelor de atac ale SUA, dacă ar apărea semne seriose de „slăbicune” în relațiile externe ale SUA.” (Harrison Brown, James Real, Community of Fear, California, 1960, p. 34)

Autorii insinuează cu precauție că există planuri de a stabili o dictatură militară în Staele Unite, dacă situația internațională se înrăutățește.

Am putea să-l cităm și pe G. Wright Mills, un foarte cunoscut sociolog american, care scrie în The Power Elite (Elita de la putere) că, în SUA, există o clică militară care ar trebui de fapt să fie numită „elita de la putere”, pentru că e formată din militari, dar și din economiști și politicieni, ale căror interese coincid din ce în ce mai mult.

Așa stăteau lucrurile sub președintele Kennedy. În acei ani, Casa Albă putea fi ostilă față de o „coloană a 6-a” care se îndrepta către dictatură. Dar chiar ar fi o greșeală să spunem că azi „coloana a 6-a” și Casa Albă sunt una și aceeași forță, deși Constituția din SUA rămâne valabilă, formal?

Acestea sunt faptele. Peste tot vedem aceeași imagine: „generalii pe cai albi” nu se vor opri de la nimic pentru a deveni dictatori.

3.

Totuși apare o altă întrebare: care sunt pașii practici care trebuie făcuți pentru a ajunge la putere? Cum netezesc ei calea către o dictatură militară? Aceasta e operațiunea în care folosesc tacticile teroriste.

Tacticile teroriste constau în aducerea situației dintr-o anume țară în punctul de fierbere, fază în care un „general salvator” poate fi impus asupra națiunii. Acesta e precis obiectivul unor asemenea filiale ale Ordinii Întunecate Internaționale ca Noua Ordine (a se citi Ordinea Întunecată) în Franța și Italia, a Noii Forțe și a Falangei din Spania, a Armatei de Eliberare din Portugalia, a Grupului Militar Sportiv și a Frontului de Acțiune Național Socialist din Germania de vest, a Frontului Național și a Mișcării Britanice din Marea Britanie, a Ku Klux Klan și a Societății John Birch din Statele Unite, și a altor zeci de alte bande similare din alte țări.

În acest scop sunt comise atacuri teroriste și pogromuri, acte de asasinat și incendieri. Totul e făcut de dragul fascismului militar, pavând drumul pentru fascismul întunecat. Asta, în orice caz, e ceea ce speră neo-fasciștii. Acesta ar putea fi răspunsul la întrebarea pusă la începutul capitolului: de ce recurg neo-fasciștii de azi tot mai mult la terorism?

Ar fi o greșeală să se atribuie acțiunile lor, așa cum fac mulți observatori bughezi, doar „demoralizării” tineretului fascist, cruzimii lor personale, „educației lor proaste”, creșterii lor proaste, și „fanatismului lor orb”. În această chestiune este vorba de politici, nu de trăsături de caracter. Politica e decisivă. Asta e confirmat chiar de neo-fasciști. Liderul rețelei teroriste din Germania de vest, MSG, Hoffmann, a declarat direct că scopul „exercițiilor militare” ale organizației sale este să se pregătească pentru „ziua Z când poliția nu va mai putea să față față stângiștilor”. „Dacă stângiștii și comuniștii obțin influență în guvern și poliția nu-i mai poate doborî, vom sări noi în ajutorul poliției”, explică el. „Într-o situație apropiată de un război civil, noi vom fi la mare căutare… Nu vom avea nici un scrupul în opoziția noastră față de comuniști”.

De cealaltă parte a oceanului, ecoul lui Hoffmann este fuhrerul Matt Koehl, fuhrerul Partidului Albilor Național Socialist din SUA, care spune că va veni și timpul lor, când va exista o catastrofă totală, când elita de la conducere nu va mai putea să controleze mulțumea lovită de panică. Ei își vor oferi ideile și conducerea și nici o milă nu va fi arătată dușmanilor lor. Dermot McLaughlin, liderul Mișcării Britanice, a spus: „Avem în vedere formarea unui ‘Corp de Asalt’ (de tip nazist)… dacă forțele guvernului încetează să mențină stabilitatea”. (Morning Star, 6 februarie 1981, p. 1)

Acestea și alte declarații similare sunt un semnal dat clicilor militare: „Dați o lovitură de stat, suntem de partea voastră”. Este chiar foarte posibil ca asemenea declarații să își aibă originea în instrucțiunile generale emise de Ordinea Întunecată Internațională.

În ce-l privește, ministrul de apărare din Belgia, Vanden Boeynants, a confirmat: „În anumite circumstanțe, armata va fi convocată pentru a menține ordinea publică”. Dar dacă nu va putea să îndeplinească această sarcină, așa cum fasciștii sunt siguri că se va întâmpla? Periodicul german, Deutschland in Geschichte uni Gegenwart (“Germany: Past and Present”), publicat în Germania de vest sub politica editorială a lui Wilfred von Oven, fost consilier de teren al lui Goebbels, a prezentat ideea reîntoarcerii Germaniei la „aristocrația Fuhrerului”. Prin „aristocrație” el vrea să spună în mod clar clica militară dictatorială, reprezentată de amiralul Karl Donilz, pe care chiar Hitler înainte de moartea sa l-a desemnat succesor. Când un puci al generalilor a avut loc în Spania, în februarie 1981, s-a dovedit că „junta militară și civilă” avea să-l includă pe șeful organizației fasciste teororiste Noua Forță și pe doi lideri ai Falangei lui Franco. Posturile de frunte au fost împărțite cu mult înainte. Astfel, în funcție de o anumită țară, fuziunea dintre militarii de dreapta și fascism este fie în progres sau este avută în vedere.

Așa cum a fost confirmat de evenimentele din Spania, asta nu înseamnă că neo-fasciștii intenționează să predea inițiativa și toată conducerea clicii militare. Ce vor ei e să foloseasă clica ca pe o forță care poate netezi calea pentru ei. Prima lor intenție sub dictatori e să formeze detașamente de măcelari și călăi SS pentru a înlocui fosta forță de poliție. Acești bandiți vor primi ordinul să ajute unitățile militare de șoc – parașutiști, trupe de elită, infanteriști și alte trupe regulate de șoc pentru a comite vărsare de sânge pe străzi. Potrivit calculelor neo-fasciștilor, ei în cele din urmă vor lua conducerea reală, astfel aducând o nouă eră a unor noi Hitleri sau Mussolini-i. Planuri fantastice? Fără îndoială. Dar nu trebuie să uităm că în spatele acestor planuri din lumea capitalistă se află forțe chiar foarte puternice ultra-reacționare.

Înseamnă asta că neo-fasciștii se pregătesc să susțină ofensive teroriste mari în țări majore din Europa de vest în viitorul apropiat? Nu neapărat. Timpul va arăta dacă sunt capabili să facă asta și foarte mult depinde de evoluțiile pe plan internațional. Așa cum s-a spus deja, presupunerea că modul în care asemenea chestiuni vor fi rezolvate va fi, direct sau indirect, afectată de strategia adoptată de Pentagon și de Departamentul de Stat din SUA. (Trebuie spus că speranțele extremiștilor de dreapta în victorie după ce e stabilită o dictatură militară nu se adeveresc mereu. Așa au stat lucrurile în Turcia, în 1980, când un grup militar, care a ajuns la putere în urma unor excese sălbatice extremiste, imediat a început arestarea în masă a teroriștilor, și de „stânga” și de dreapta. Evident, asta s-a datorat unor circumstanțe speciale, din cauza faptului că fascismul de tipul unui pogrom pur în Turcia ar fi complicat foarte mult relațiile externe ale acestei țări. În interiorul grupului militar însă orientarea e de extremă dreapta.)

Literatura oficială fascistă, desigur, nu discută aceste chestiuni în mod deschis. Autorii și publiciștii ar putea fi aduși în fața justiției și anti-fasciștii s-ar putea implica direct în acest caz. Dar în manifestele distribute pentru consum intern și în discursurile lor făcute de către cei mai fanatici lideri neo-fasciști asemenea declarații au în vedere colaborarea cu generalii de dreapta.

Ar trebui să adăugăm că nu toți generalii și alți lideri militari din țările capitaliste ar trebui clasați ca aparținând taberei fascismului militar. Există militari care își dau seama că colegii lor pregătesc o amenințare teribilă la adresa omenirii și vorbesc public pentru întărirea democrației.

Totuși militarii pro-imperialiști și reacționari sunt cei care predomină. Sunt acești generali, Bonaparții și aspiranții să fie Bonaparte, fasciști total sau semi-fasciști? În practică, nu terminologia contează. Generalii NATO, ca Generalissimo Franco, nu și-au spus niciodată fasciști. Știm cum „generalii pe cai albi” sunt doar la un pas distanță de a deveni „fuhreri”, „duci” și „caudillo”. Istoria a dovedit din plin asta în generația noastră. Bonapastismul miliarist și fascismul „pur” sunt frați de sânge, cel mai mare deținând forța pentru a-l ajuta pe cel mai mic să crească. În prezent, clica militară de dreapta este mai periculoasă decât fasciștii pe față, care se ascund în spatele scutului ei: această clică se află la controlul nivelului politic și operațional la care încă fasciștii nu pot ajunge direct, iar butoanele nucleare nu sunt la mare distanță de degetele ei.

Discuția nu se pune în termeni de interese personale ale generalilor în retragere și ale mareșalilor, deși și acestea joacă un rol major. Toate clicile militare sau „coloanele a 6-a” active în țările capitaliste sunt în van oponentele detentei sau dezarmării. Toate cer continuarea Războiului Rece, indiferent de amenințarea pe care acesta o pune la adresa omenirii. Toate cer măsuri brutale anti-comuniste în detrimentul libertăților democratice. Deși militariștii de extremă dreapta se tem și se urăsc unii pe alții, ei acționează concertat pe fronturile luptei de clasă internaționale și împotriva mișcărilor de eliberare națională. Totul indică faptul că militarii extremiști văd lanțul reacției fascismului ca o serie de comploturi succesive ale dictatorilor în diferite țări. Împreună cu întreaga tabără a reacțiunii internaționale, ei îi consideră pe neofasciști ca o rezervă indispensabilă pentru combaterea forțelor democratice. Nu e de mirare că după colapsul puciului generalilor din Spania din februarie 1981, fasciștii din Noua Forță au organizat demonstrații în care i-au glorificat pe conspiratori și au cerut ca exemplul lor să fie urmat.

În acest mod, fasciștii de azi gândesc să recâștige ceea ce predecesorii lor au pierdut în 1945. Mișcarea clasei muncitoare este acum mult mai puternică pentru ei. Nu pot lupta împotriva ei de unii singuri. Dar sunt capabili să imite filistinii, să provoace panică publică și să-i ajute pe dictatorii lor favoriți să ajungă la putere. Nu au nevoie de susținere populară pentru a comite asasinate, incedieri și provocări. Posibilitatea există ca fascismul, fie în haine civile sau în uniformă, să obțină un oarecare succes într-o țară sau alta. Situația se schimbă potrivit evoluțiilor, care sunt uneori neașteptate. Cu toate acestea, alinierea prezentă a forțelor din lume arată că nici un fascism, nici chiar fascismul miliar autoritar, nu se poate baza pe popoare.

CAPITOLUL 7: TERORIȘTII DIN BLOCUL DE DREAPTA ȘI „DE STÂNGA”

Opriți Terorismul!”, autor Ernst Henry, anul publicării 1982

1 .

Teoriștii de dreapta și „de stânga”. Două grupări care par să fie diametral opuse. Două tendințe între care pare să se ducă o luptă pe viață și pe moarte. Și chiar așa e.

La sfârșitul anilor 1960, un fenomen foarte ciudat a fost observat, adică, din momentul în care organizațiile teroriste de extremă stânga au apărut: o întrepătrundere ascunsă între aceste două tendințe care ajunge, în unele cazuri, până la fuziunea lor completă.

Asta pare incredibil, dar așa reiese din fapte irefutabile.

Această alianță se manifestă în particular în Italia, cea mai „teroristă” țară din lume azi. Au existat deja acțiuni comune ale extremiștilor de dreapta și de stânga și în unele cazuri aceștia au distribuit împreună manifeste.

S-a observat că ziarele de ultra-stânga evită să-i atace pe neo-fasciști. Unii analiști spun că ar exista un „pact de non-agresiune” între cele două grupări. (The World Economy and International Relations, No. 8, 1979, p. 120)

În 1978, neo-fascistul Franco Freda, unul din liderii Ordinii Întunecate, a spus: „Facem apel și la acei stângiști care resping actualul sistem (a se citi: care sunt de acord să practice terorismul— nota autorului). Luăm în considerare să realizăm o unitate de acțiune cu ei”. Fino Kauti, șeful neo-fascistei Ordini Întunecate, a continuat: „La fel cum le spun băieților noștri că principalele noastre ținte nu sunt grupările de stânga, așa și aceste grupări de stânga trebuie să înțeleagă că ținta lor nu e ISM.”

Când Red Brigades l-au răpit pe Mario Panatochi, un licean de 17 ani în Torino, și au cerut o mare răscumpărare pentru eliberarea sa, avocatul M. Tramaglia, un parlamentar care reprezenta ISM, a acționat ca intermediar.

Există și alte fapte mult mai șocante. Renato Curcio, liderul recunoscut și „ideologul” Brigăzilor Roșii, care este în închisoare din 1976, a fost anterior șeful și unul dintre fondatorii filialei italiene a Noii Ordini— o organizație teroristă transnațională, stabilită după război de bărbați din SS și asociată în Italia cu neofascista ISM. Curcio, care a dus Brigadele în clandestinitate la începutul anilor 1970, încă figurează ca lider spiritual al Noii Ordini azi, conducând-o din închisoare. După răpirea lui G. D’Urso, un oficial judiciar cu rang înalt, de către Brigăzile Roșii în ianuarie 1981, Curcio a făcut o declarație din celula sa de închisoare: „Am decis deja: D’Urso va fi găsit în viață, legat, într-o mașină, care va fi lăsată lângă biroul său de la ministerul de justiție”.

Trecerea lui Curcio de la terorismul fascist la cel extremist de stânga – o trecere pe care a făcut-o chiar neașteptat – este doar un caz dintr-o lungă listă din Italia și din alte țări. Potrivit periodicului din Milano, Giorni, în unele țări, fasciștii au primit următoarele instrucțiuni: „Pretindeți că sunteți maoiști. Stabiliți pretinse Brigăzi Roșii și grupări Septembrie Negru”.

Poliția italiană a stabilit că, în interiorul aparatului Călăii Italiei, organizația fasicstă care, așa cum am menționat deja, a amenințat țara cu un masacru de tipul Nopții lui Bartolomeu, a existat o secțiune specială al cărei rol era să-i deghizeze pe agenții săi ca extremiști de stânga și care îi învăța cum să penetreze anumite organizații. Acești lupi se descriu ca fiind susținători ai Armatei Contemporane Proletare și Secrete, ai Asociației pentru eliminarea fasciștilor, ai organizației numită Lupta continuă, și ai organizației Septembrie Negru.

Au fost făcute încercări chiar și pentru a forma organizații mixte între teroriștii de dreapta și cei de stânga. Tinerii de la Noua Dreaptă, de exemplu, au ținut un Congres în Teutoburger Wald (pădure) în Germania de vest. Această bandă a recurs la atacuri teroriste și la huliganism de stradă și a mers până acolo că a criticat partidul neo-nazist oficial, NDP, pentru că nu era „destul de activ”.

Acești pogromiști îi recunoșteau pe Hitler, pe Goebbels și pe Mao Zedong ca profesorii lor!

În 1978, senatorul italian Arialdo Banfi, președintele Federației Internaționale a Mișcărilor de Rezistență, a raportat că agenți fasciști portughezi și italieni de la AGINTER au elaborat „o notă strategică” care spunea: „După părerea noastră, sarcina primară ar trebui să fie distrugerea mașinăriei de stat, și asta ar trebui făcut sub acoperirea extremismului de stânga și anarhismului. Deja am inițiat bărbații noștri în grupuri de aceste tendințe. Evident că trebuie să ne adaptăm toate acțiunile – propaganda și actele de violență – la aceasta mască, să facem ca să pară că ar proveni de la adversarii noștri”. Același document arăta că agenți fasciști au infiltrat Metropolitan Political Collective, organizația din care au apărut Brigăzile roșii. În perioada acelei infiltrări, Curcio a trecut brusc de la organizația de extremă dreapta Noua Ordine la Brigăzile roșii. Tipul de campanie de propagandă pe care Curcio a dus-o a început să fie susținută de Domenico Delli Veneri, „nașul” organizației teroriste din sudul italiei de ultra-stânga Nucleul Înarmat Proletar (NAP). Cei care făceau parte din această organizație se relatează că erau aproape identici cu cei din neofascista Grupul de Acțiune Mussolini.

Asta nu e tot. Anterior, în anii 1960, când falsul partid de ultra-stânga „comunist” din Elveția (care se pretindea chiar Marxist-Leninist) a fost fondat, membri săi au fost Yves Guerin Serac și Robert Leroy— ambii foști ofițeri ai detașamentului SS Charlemagne și ulterior membri activi ai organizației teroriste franceze OAS. Ambii au fost întotdeauna bine primiți la ambasada Chinei maoiste din capitala elvețiană. (Das Konzept, Zurich, 20 noiembrie 1978)

La sfârșitul anilor 1960, fostul fascist italian Mario Merlino, care mai târziu a contribuit cu articole la ziarul partidului pro-maoist „comunist” din Elveția a fost instruit de Serac și Leroy să participe la fondarea grupului anarhist italian numit 22 Martie, care ulterior a devenit de notorietate din cauza actelor sale teroriste și legăturilor cu Brigăzile roșii.

Unele încercări de infiltrare a organizațiilor teroriste „de stânga” de către fasciști au fost făcute și în alte țări, de exemplu în Spania unde a fost implicată organizația teroristă GRAPO, un grup pro-maoist din partidul PCE. Asemenea fuziuni l-au determinat pe comunistul italian Ugo Pecchioli să se întrebe „dacă nu cumva revigorarea terorismului de extremă dreapta, tocmai când terorismul de extremă stânga se stingea, sugerează că o singură minte organizează cele două extreme”. (The Economist, Londra, 22 noiembrie 1978)

Unele grupări teroriste de ultra-stânga sunt suspectate că au fost fondate cu scopul de a atrage tineri cu înclinații de stânga și de a-i îndoctrina cu idei fasciste. O asemenea organizație operează în Italia și în Franța sub denumirea de Worker Autonomy (Autonomia Muncitorilor). E specializată în a face demonstrații ostile împotriva protestelor pașnice, de a provoca rebeliuni sângeroase și de a consolida ura față de Partidul Comunist Italian. Cei din această grupare sunt bine înarmați, și mulți dintre ei sunt cunoscuți ca fasciști.

Următorul fapt confirmă că toate aceste manevre sunt deliberate. Există multe cazuri de teroriști fasciști care „trec” la organizații de ultra-stânga, în timp ce extremiștii de ultra-stânga foarte rar trec la organizații fasciste.

Nu există nici o îndoială că neo-fasciștii sunt hotărâți să penetreze rândurile teroriștilor de „stânga”.

Scopul e să-i îndemne pe ultra-stângiști să susțină o strategie de intimidare și de tensiune, similară cu cea a fasciștilor. Se știe că această operațiune în unele locuri a fost susținută cu anumit succes.

2.

Am putea să ne întrebăm: aici e vorba de cum fasciștii îi păcălesc pe ultra-stângiști? Sau e vorba de faptul că „dezertori” din dreapta, oameni ca Curcio și Merlino, care, cel puțin, s-a dovedit că nu erau lași, au ales acest drum pentru că au avut cumva o bruscă revelație și au ajuns să creadă în socialismul revoluționar”, și din acest motiv ar fi trecut în tabăra foștilor lor dușmani? Să fi existat într-adevăr o șocantă „schimbare de părere”, o transformare explicabilă de la o extremă la alta, o renaștere profund psihologică?

Categoric nu. Politicienii nu fac de obicei asemenea treceri bruște în convingerile lor, deși în rare cazuri asta se întâmplă. S-ar putea ca unii cuțitari să nu facă nici o diferență esențială între terorismul neo-fascist și cel de ultra-stânga, și astfel le e indiferent în numele cui ucid, comit atacuri sau fură pentru o răsplată bună. La fel ca în cazul lumpen proletarilor, pe aceștia îi interesează doar răsplata. Dar rămâne un fapt că extremismul de dreapta fuzionează cu extremismul de stânga. Și mai mult, nu sunt doar cadrele celor două grupări care se unesc, chiar și platformele lor ideologice fuzionează. Oricât de paradoxală ar fi această fuziune, ea e dovedită de dovezi documentate.

Până recent, principala organizație teroristă din Germania de vest era așa-zisa Facțiune a Armatei Roșii (RAF – Rote Armee Fraktion) sau grupul Baader-Meinhof, care a apărut în 1975. Printre fondatori erau persoane care proveneau din cercurile capitaliste ale bogaților, precum și din mica burghezie și din lumpen proletariat. Acest grup a fost responsabil de mai multe asasinate senzaționale comise în stilul Brigăzilor Roșii, al Front Line și altor bande din Italia – asasinarea lui Siegfried Buback, procurorul general al Republicii Federale a Germaniei, a unui bancher, a președintelui Asociației patronilor, Hanns Martin Schleyer și altora.

În nici un caz, nu a ieșit la iveală vreo penetrare fascistă a RAF. Dar această organizație, obiectiv, a făcut jocurile neo-naziștilor, semănând frică în rândul populației, băgând burghezia în sperieţi și instigând cercurile militare. Probabil realizarea bruscă a acestui fapt a fost cea care i-a care determinat pe liderii grupului Andreas Baader și Ulrike Meinhof, care au fost închiși în 1976, să se sinucidă în celulele lor, astfel decapitând organizația. Întâmplător, un depozit de arme a fost găsit în celulele lor. Și-au dat seama în final pe cine ajutau de fapt, spre ce se îndreptau? E posibil să fi fost asasinați. În orice caz, un al treilea lider al grupului, H. Mahler, care a supraviețuit, a făcut următoarea declarație la televiziune: „Grupul din prezent RAF aplică următorul principiu: prima dată trebuie să facem ca situația să devină atât de rea, astfel încât (în cele din urmă – nota autorului) lucrurile să poată fi bune. Asta înseamnă că fascismul trebuie scos la suprafață… Pe baza acestui concept, cei din RAF subiectiv nu mai pot fi considerați stângiști.

Sunt pioni și, în jocul de putere politică, devin alți oameni. Capitaliștii știu că criza nu va dura mult, așa că își netezesc calea folosindu-se de RAF”. (Konkret, Hamburg, No. 1, 1978, p. 24)

Cu alte cuvinte, teroriștii de ultra-stânga din Germania de vest, la fel ca cei din Italia, nu neagă că acțiunile lor pot duce la stabilirea unei dictaturi militare în țară, și că ei înșiși îi ajută pe cei din burghezia de dreapta și pe cei din armată să realizeze acest scop. Chiar ar dori să vadă o dictatură militară, întrucât, ca succesori ai fasciștilor brutali, ei ar dori să-i înlocuiască pe aceștia. Poate exista un nivel mai înalt de nebunie politică?

În Turcia, extremiștii de stânga au adoptat un anticomunism fățiș la arsenalul lor ideologic. Ismail Bilen, secretarul general al Partidului Comunist din Turcia, a arătat: „Exact ostilitatea față de Partidul Comunist e cea care îi unește pe neofasciști și pe tot felul de teoriști maoiști de ultra-stânga în Turcia”.

Extremiștii de stânga susțin aceeași teorie: „ce-i mai rău e înspre mai bine”. Asta înseamnă „mai bine” fascism, decât o mișcare a clasei muncitoare revoluționară! O declarație în acest sens a fost făcută de Daniel Cohn-Bendit, un extremist de stânga apropiat de anarhiști, liderul studenților răzvrătiți din Paris din 1968: „Oricât de oribile ar fi lucrurile cu neonaziștii tineri, ei ar putea fi mai apropiați de noi decât stângiștii, al căror scop e să obțină puterea politică…” (Die Tageszeitung, West Berlin, 15 iunie 1979).

Totul indică o afinitate ideologică între ultra-stângiști teroriști și neofasciști. E surprinzător așa ceva? Deloc. Cu bună voie, teroriștii de ultra-stânga au luat mereu calea urmată de neo-fasciști. Ultimii încearcă să intimideze societatea prin acte de violență, la fel și primii. Neo-fasciștii au o ură mortală față de comuniști și față de statele socialiste; la fel și ultra-stângiștii. Primii sunt manipulați de CIA și de agenți imperialiști, la fel și ultimii. Primii vor să aducă la putere dictatori militari, la fel și ultimii. Ultra-stângiștii au aceeași motivație ca neo-fasciștii: ei cred că va veni rândul lor după ascensiunea la putere a unor dictatori militari: cred că fructele vor crește în țări însângerate și distruse de fasicști. Numai niște oameni demenți pot gândi așa ceva.

3.

În analiza finală, cine are mai mult de câștiga de pe urma blocurilor de teroriști de dreapta și de pseudo-stângiști? Cu siguranță, nu cei din urmă. Neo-fascismul e cel care profită, cu mici costuri pentru el, pentru că, cu ajutorul acestui bloc, caută să intensifice valul general de teroare din țările capitaliste, astfel crescând dorința filistinilor de a găsi refugiu în dictatura militară.

Cei care pierd sunt cei care în mod onest sunt de stânga: lipsa lor de experiență este exploatată și sunt împinși într-o direcție care este contrară aspirațiilor lor. Mulți tineri de stânga, extremiști, într-o zi își vor da seama cu oroare cum au fost folosiți. Predominanța ultra-stângii asupra organizațiilor neo-fasciste într-o țară ca Italia a fost prin urmare o iluzie. Nu există o înțelegere directă între teroriștii de dreapta și „de stânga”. Dimpotrivă, adesea au loc ciocniri sângeroase între ei, așa cum s-a întâmplat recent în Paris. Cu toate acestea, politicile celor două grupări au foarte multe în comun, și ambele sunt mai ales ostile unei pașnice coexistențe între state, care le-ar putea tăia creanga pe care stau.

Asta se întâmplă: stângiști onești, dar confuzi, din țările occidentale adesea cad în capcana care le e întinsă. Asta e o nouă tactică elaborată de fascismul din zilele noastre care merită să fie analizată.

Cadavrele poliice cu swastici naziste lipite de frunte se ridică din morminte. Nu trebuie să credem că e inevitabilă o renaștere reală a fascismului. În cursul ultimilor 36 de ani de la război, fascismul a fost de fapt învins în Europa, locul său de naștere. Toate încercările sale au fost dejucate. Nu a putut să ocupe o singură poziție importantă în Europa, cu excepția Italiei, în special în sudul țării. Raportul de forțe între stângiștii adevărați și cei de dreapta din lumea de azi s-a schimbat în favoarea stângiștilor într-o asemenea măsură că succesorul Fuhrerului războinic și ducelui au pierdut mereu.

Dar situația s-ar putea schimba dacă imperialismul beligerant are nevoie din nou de fasciști. Încetarea Războiului Rece ar putea fi o amenințare de moarte pentru ei. Din acest motiv, vor face tot ce vor putea pentru a opri detenta, pentru a provoca haos și pentru a-i ține pe oameni într-o stare de tensiune, și pentru a tulbura viața pașnică a națiunilor.

În ce-i privește pe neo-anarhiști și pe neo-Nechaeviști, ei nu au nici un viitor, la fel cum nici Bakunin nu au avut. Nicio forţă socială, dincolo de mâna de câţiva tineri zeloşi izolaţi de oameni, stă sau va sta în spatele lor. Lumpen proletariatul e incapabil să schimbe lumea şi să facă istorie.

Dar nu există azi o altă forţă, şi chiar una foarte activă – şi anume, maoismul – care încearcă să-i prindă din urmă pe duşmanii de dreapta şi de pseudo-stânga ai socialismului ducând planuri similare cu ale acestora?

CAPITOLUL 8: COMPLICII MAOIȘTI

Opriți Terorismul!”, autor Ernst Henry, anul publicării 1982

1.

Urmând exemplul anarhiștilor, extremiștii de stânga, aproape întotdeauna și aproape peste tot, spun că sunt, mai presus de orice, oponenții de principiu ai Statului și că nu vor să aibă nimic de-a face cu nici un guvern. Ei îi acuză pe comuniștii din diferite țări că ar fi „dependenți de guvernul Uniunii Sovietice și că, prin urmare, ar fi incapabili să urmeze o politică cu adevărat revoluționară”.

Înseamnă asta că nici un guvern din lume de azi nu are grijă chiar de extremiștii de stânga? Un asemenea guvern chiar există și, în secret, îi patronează pe extremiștii de pseudo-stânga din multe țări. Mai mult, fără susţinerea sa, organizațiile teroriste de ultra-stânga din multe țări n-ar fi putut să supraviețuiască și s-ar fi dezintegrat. Vorbim aici despre guvernul maoist al Republicii Populare Chineze. Există nenumărate dovezi ale legăturilor dintre extremiștii de stânga și agenții maoiști. La fel ca legăturile dintre dreapta și teroriștii de pseudo-stânga, aceste legături au o natură duală: contacte directe tăinuite și afinitate politică și „ideologică” între cele două părți. Această dualitate poate fi văzută când analizăm obiectiv și atent faptele.

De multă vreme se știe că în lumea capitalistă în jurul anilor 1960 au apărut false „partide comuniste” – organizații care își spun „comuniste”, dar care, în realitate, se implică în neobosite campanii împotriva și în persecutarea comuniștilor reali și care nu au nici o legătură și nimic în comun cu marxism-leninismul.

Este și simptomatic că oriunde aceste organizații au prins rădăcini, mai devreme sau mai târziu, au dat naștere la organizații teroriste. Așa stau lucrurile în Italia, Germania de vest, Spania, Portugalia, Elveția și Turcia precum și în multe țări din Asia și America Latină. Aceste organizații invariabil hrănesc terorismul.

În cazul Italiei, a apărut o organizație care se numea Partidul de luptă împotriva Comunismului (Fight Communism Party) și care, de fiecare dată când poate, împiedică munca și activitatea partidului care în mod real e comunist, de masă, din Italia. S-a aflat că FCP este asociat cu Brigăzile Roșii. Un reprezentant, care nu și-a dat numele al Brigăzilor Roșii, i-a spus corespondentului L Espresso: „Liniile noastre au fost și rămân marxism-leninismul și Revoluția Culturală Chineză… Construirea forțelor proletare datorată asocierii politico-militare a celor două componente principale – FCP și celulele revoluționare de masă – va avea loc într-o fază istorică, total nouă”. (Espresso, 11 ianuarie 1981)

Cu alte cuvinte, Brigăzile Roșii și aliații lor merg și mai departe chiar decât liderii maoiști din prezent din China, care au condamnat între timp Revoluția Culturală”. Putem deduce de aici Brigăzile și maoiștii au stabilit relații strânse cu mult mai devreme – relații care nu sunt doar de natură pur politică?

În Germania de vest este activ un Partid comunist al Germaniei (ML) pro-maoist, care publică Roter Morgen (Red Morning) și mărșăluiește sub sloganul: „Jos cu Partidul Comunist German” (partidul comunist veritabil din Germania de vest). Partidul maoist are înclinații marcate către terorism; ar putea fi în contact chiar cu grupul terorist Baader-Meinhof. Întâmplător, Michael Borchardt, fost membru al acestui partid „comunist” pro-maoist, publică acum Der Aufmarsch (Campania), organul frontului fascist care propagă fascismul de tipul Franco.

Cu doi ani în urmă, Fritz-Ulrich Bundt, vicepreședintele NDP, partid neonazist din Germania de vest, i-a spus confidențial unui bărbat pe care-l considera un susținător: „Putem ajunge ușor la înțelegere cu băieții de la ML (partidul pro-maoist). Avem multe în comun cu ei: cerința pentru o Germanie independentă (un slogan revanșist), de exemplu, declarațiile împotriva rușilor… Dacă noi și maoiștii ne unim, lucrurile ar putea fi puse în mișcare în următorii ani!” (J. Pomorin, R. Junge, Die Neonazis, Dortmund, 1978, p. 19.)

După câteva luni, neonaziștii și grupările pro-maoiste din Bonn și Hamburg au organizat demonstrații sub aceleași sloganuri, protestând față de vizita președintelui sovietic Leonid Brejnev în Germania de vest.

O bandă teroristă formată din tineri, care își spune „Mișcarea 2 Iunie”, operează în Germania de vest și a fost asociată cu anarhiștii locali, dar și cu maoiștii. Contacte cu maoiștii au fost stabilite și de către alte grupuri teroriste de extremă-stânga din Europa de vest, cum ar fi MRPP și AOC din Portugalia, care au participat la raiduri împotriva sediilor organizațiilor comuniste și progresiste. La mijlocul deceniului 1970, ei au încercat să provoace rebeliuni în centrul Lisabonei, cu scopul de a opri cursul normal al campaniei electorale. Ulterior, liderii unui asemenea grup s-au dus la Beijing pentru a primi instrucțiuni, unde în mod clar există un departament care supervizează asemenea grupări.

În Japonia, există grupări teroriste maoiste. Militanții din Turcia – teroristul Partid al Muncitorilor și Țăranilor și Partidul Revoluționar Comunist, în Nicaragua – Frontul de Stânga al Muncitorilor de ultra-stânga, în India – separatiștii din Nagaland, Mizoram și alte regiuni din nord-estul țării care încearcă să stabilească un guvern marionetă pro-Beijing – sunt antrenați în tactici teroriste în școli speciale și tabere din China.

În iunie 1981, presa din India a relatat că Comitetul Socialist din Nagaland, stabilit de maoiști în nord-estul Indiei, stabilise relații strânse cu asemenea organizații separatiste, cum ar fi frontul Național Mizo, Forțele Naționale de Voluntari, Armata de Eliberare Națională din Manipur, precum și cu organizații naționaliste din Statul Assam. (New Wave, Delhi, 27 iunie 1981)

China se implica în asemenea activități subversive, exat în momentul în care diplomații ei discutau despre dorința lor de a normaliza relațiile cu India. În Filipine, operațiuni teroriste sunt duse la îndeplinire de către pro-maoista Noua Armată a Poporului; în Peru, Sendero Luminoso, din iulie 1980 până în iunie 1981, a comis peste 800 de acte de terorism. O simplă privire pe hartă arată lanțul de organizații teroriste pro-maoiste, care se întinde de-a lungul zonelor despre care Peking pretinde că ar fi sub sfera de influență a visatului Mare Imperiu Chinez. Cu alte cuvinte, China are un sistem de terorism sponsorizat de stat.

Potrivit ziarului italian Europeo, în 1978, două întâlniri ale grupărilor de dreapta din mai multe țări au avut loc în Brazilia și Spania. La aceste întâlniri s-a decis să se acorde atenție specială dezvoltării cooperării cu grupări de ultra-stânga, care recunoșteau unele din prevederile programului fascistei Ordinea Internațională Întunecată (Black Internațional).

Fascsistul spaniol Jose Tolo Blasco a spus într-un interviu pentru Europeo: „Deja s-a observat că teoria lui Mao nu e departe de teoria lui Hitler… Printre cei din grupările de extremă stânga, pe care i-am întâlnit, erau și italieni, desigur. Dacă erau de la Brigăzile Roșii? Nu pot vorbi despre asta. Pot doar să vă dau niște indicii. Organizația Brigăzile Roșii este divizată. Am avut contacte cu o facțiune care predică ideologia chineză…

Pentru extremiștii de stânga, Beijingul pare să fi stabilit un întreg sistem de îndoctrinare a oamenilor tineri, dincolo de granițele Republicii Populare Chineze – un sistem care ține cont de „experiența” „Revoluției Culturale”. Ținta acestuia sunt în primul rând tinerii cel mai puțin disciplinați, imaturi, cei mai mulți provenind din mica burghezie și din lumpen proletariat. Demagogia deșănțată, încurajarea instinctelor anarhiste, aprinderea de sentimente porgromiste și puciste, alimentarea urii pentru generațiile în vârstă, mita – toate aceste mijloace sunt folosite.

O atenție specială este acordată celulelor maoiste din universități. Literatura maoistă, distribuită în cantități mari, are ca țintă studenții.

Coruperea tinerilor de către pseudo-revoluționari, de sloganurile unor gangsteri are loc fără încetare. În ce-i privește pe lumpen proletari, ei nu au nevoie să fie învățați de gangsteri. Maoiștii înțeleg foarte bine ce cauzează terorismul de ultra-stânga. în afara Chinei.

Motivele pentru care cealaltă parte răspunde sunt și ele foarte clare. Organizațiile de ultra-stânga din țările capitaliste au nevoie acută de fonduri. Ele nu pot exista doar pe baza jafurilor și răscumpărărilor din răpiri. Orice conspirație are nevoie de mulți bani, în special cele care necesită transportul rapid al conspiratorilor și menținerea de agenți eficienți.

Și mai mult, teroriștii de ultra-stânga au nevoie și de protecție politică, inclusiv de acoperire diplomatică. Dacă și banii și protecția sunt deja oferite de puterile mari străine (Statele Unite sau China), atunci opiniile în rândul teroriștilor cu privire la beneficiile unor asemenea înțelegeri nu diferă.

Nu sunt doar chestiunile financiare și cele organizaționale îi unesc pe maoiști și pe extremiștii de ultra-stânga. Au în comun și ideologia.

2.

Primul lucru care-i unește este ostilitatea fățișă față de mișcarea clasei muncitoare din toate țările.

Am vorbit deja despre atitudinea extremiștilor de stânga față de această mișcare. Ei aruncă insulte și batjocuri asupra clasei muncitoare, pretinzând că ar fi devenit burgheză și că prin urmare singurele forțe revoluționare ar mai fi tinerii și lumpen proletarii. Maoiștii au adoptat aceeași poziție sub Mao Zedong: la tineri și lumpen proletariat, ca factor pozitiv, ei au adăugat țăranii, care, pretindeau ei, doreau să participe în „războaie de gherilă”. De la început, adoptarea vederilor lui Nechaev și Bakunin a fost caracteristică pentru Mao și adepții săi.

Maoiștii au mers până acolo că au început să evite să folosească termenul „clasa muncitoare internațională” în literatura lor și i-au etichetat muncitorii care intrau în greve ca promovând „violențe spontane”. În opinia lor, clasa muncitoare urbană din Occident împiedica și nu promova cauza „accelerării revoluției”. Dar lumpen proletariatul li s-a potrivit perfect (nu la fel și fasciștii caută să atragă lumpen proletariatul și tinerii pentru îneca în sânge clasa muncitoare peste tot?).

Această atitudine a maoiștilor față de clasa muncitoare a fost distinct reflectată în modul în care ei au tratat Partidele Comuniste din Europa de vest și din alte părți. Liderii acestor partide, care l-au întâlnit pe Mao personal, au vorbit despre asta iar opiniile lor coincid. Mao Zedong, fără ambiguitate, i-a făcut să înțeleagă că nu credea în ei și că nu acorda nici o importanță partidelor lor. Când un comunist britanic proeminent a susținut că un al treilea război va amenința relativ mica țară britanică cu virtuala distrugere totală, Mao i-a răspuns: „Cine a spus că o mișcare socialistă globală ar trebui construită împreună cu britanicii?”

Un comunist din Cehoslovacia i-a întrebat pe maoiști: „Dacă toți cei 15 milioane de locuitori ai Cehoslovaciei sunt distruși, cine o să mai construiască socialismul în țara mea?” Răspunul lor a fost: „Trebuie să fim capabili să-i sacrificăm pe cei mici de dragul celor mari”.

O declarație din partea Partidului Comunist din Germania de vest spunea: „La o întâlnire internațională a Partidelor Muncitorești, care a avut loc în 1960, în Moscova, reprezentantul nostru le-a spus tovarășilor chinezi că un război nuclear va fi un dezastru național pentru poporul nostru.” Au primit același răspuns.

A existat o divergență de opinii și între Mao Zedong și Palmiro Togliatti, liderul Partidului Comunist Italian. În primăvara lui 1969, jurnalul teoretic al maoiștilor a publicat un articol care, în mod evident, era îndreptat împotriva Partidului Comunist Italian. Articolul spunea: „Oricât de ciudat ar părea, acești oameni se tem ca de ciumă de lupta revoluționară a poporului în zonele mișcărilor de eliberare națională (adică Asia-nota autorului). Singura lor preocupare este să nu declanșeze o scânteie de rezistență a națiunilor și oamenilor oprimați din regiunile lor, pentru că asta ar declanșa o catastrofă, iar această anxietate nu le dă nici un pic de pace a minții”. Aici se insinua că e păcat dacă cineva ar preveni o catastrofă.

Evident, comuniștii din Occident nu puteau să nu se gândească la soarta popoarelor lor. Pentru maoiști asta nu avea – și nici acum nu are – nici o importanță. De fapt, au eliminat popoarele din vest. Ce asemănare uluitoare are asta cu atitudinea de azi a extremiștilor de stânga, pe care aceștia o adoptă față de clasa muncitoare! Nu e de mirare că maoiștii au atâta grijă de ei.

De fapt, ostilitatea hegemoniștilor chinezi față de mișcarea clasei muncitoare este reflectată în politica lor externă, care a luat masca unui anti-sovietism fanatic. Asta se știe deja. Chiar și azi, în anii 1980, maoiștii continuă să vorbească în termeni anti-sovietici mult mai agresivi decât chiar cei la care recurg imperialiștii. Din nou, există o totală identitate de vederi cu extremiștii de stânga din Occident, care își fac un țel să înjure Uniunea Sovietică. Brigăzile Roșii din Italia, de exemplu, departe de a-și ascunde sentimentele anti-sovietice, dimpotrivă le fac publicitate.

Pentru urmașii lui Mao Zedong nu e vorba doar de ostilitate față de URSS. Intenționând să formeze o super-putere hegemonică, ei își bazează întreaga politică externă pe credința fermă că un al treilea război mondial este inevitabil și că acesta va propulsa China ca putere dominantă asupra lumii. Cum văd extremiștii de stânga perspectiva unui asemenea război? Declarațiile lor trădează visul lor pentru un al treilea război mondial. Ei par să creadă că o catastrofă, care ar distruge lumea, le-ar aduce un viitor prosper. E de așteptat o asemenea „logică” de la ei.

Pesimismul profund, nelimitat adesea duce la disperare. Asta e valabil și în politică și în viața personală. De fapt, toate declarațiile „teoretice” ale ultra-stângiștilor teroriști sunt sufocate de disperare. În loc să analizeze adevărata natură a epocii noastre și alinierea forțelor globale și să ia în calcul cea mai eficientă strategie pe care mișcările revoluționare ar trebui să o adopte, ei arată o confuzie anarhistă și se pregătesc să accepte catastrofa. Asta e exact ceea ce planificatorii de politici maoiști așteaptă de la aliații lor din Occident.

Există și un alt motiv ascuns pentru afinitatea dintre maoiști și teroriști. Însuși Mao Zedong a fost de fapt un extremist din mica burghezie toată viața, s-a alăturat mișcării comuniste și s-a specializat în măsuri teroriste. Cultul propriei personalități, pe care l-a introdus în partid și în țară, a contribuit la asta în mare măsură.

Mao Zedong și-a amintit că în tinerețe era apropiat de anarhiști, că avea mulți prieteni printre ei și că la un moment dat a dorit să organizezeo societate anarhistă. Într-un articol pe care l-a scris în acele zile, pentru un ziar studențesc, îl ridica în slăvi pe Kropotkin, despre care a spus că era „mai măreț” decât Marx. Apoi a spus: „Am fost foarte influențat de articolele pe care le-am citit despre anarhism. Și în acel moment am fost de acord cu principiile lor”. A continuat să fie un anarhist. Ulterior, când a devenit comisar politic al armatei roșii chineze, Mao și-a stabilit miza în viitor pe lumpen proletariat. A fost indulgent față de „tacticile vagabonzilor”, care riscau să transforme armata într-o bandă de bandiți. La al 6-lea Congres al Partidului Comunist din China din 1928 această politică a fost condamnată și descrisă ca anarhistă.

În zilele „Revoluției Culturale”, Mao și grupul său au dat instrucțiuni ca sloganurile anarhiste să fie scoase la înaintare, de tipul „Revolta e o cauză justificată, dreaptă”, „Revoluția înseamnă distrugere” etc.

Amicii lor (Brigăzile Roșii) au fost învățați să dărâme tot, să nege tot, să se îndoiască de tot, să se bazeze numai pe această „filosofie”, să atace „partidul și organizațiile publice și culturale”. În ce mod asemenea propagandă e diferită de campania de propagadandă dusă de grupările de extremiști de stânga din lumea capitalistă, care incită tineri confuzi și disperați să recurgă la acte de violență, lipsite de orice sens?

În 1906, Lenin a scris despre exproprierile care aveau loc în Rusia acelor zile: „Această formă de luptă a fost adoptată ca preferabilă și chiar exclusivă modalitate de luptă socială de către elementele de vagabonzi din populație, de lumpen proletariat și de către anarhiști.”

Vederile acestor elemente declasate asupra modurilor și mijloacelor activității publice sunt îmbrățișate azi de extremiștii de stânga și de maoiști.

E adevărat că actuala clică maoistă de la conducere, condusă de Deng Xiaoping, a renunțat la tacticile „Revoluției Culturale”, cărora clica apoape le-a căzut victimă, și că mișcarea clasei muncitoare din Occident nu mai este atacată direct de Beijing. Dar asta e o doar o găselniță tactică la care recurge guvernul din RPC cu scopul de a-și consolida alianța cu țările capitaliste și cu cercurile lor conducătoare. Rădăcinile „ideologice” ale extremismului de stânga de azi au fost în mare hrănite de maoism și nimic nu s-a schimbat, pe fond.

Capitolul anterior a citat dovezi ale afinității ideologice dintre teroriștii de ultra-stânga și neofasciști. Acest capitol a arătat o afinitate similară între teroriștii de ultra-stânga și hegemoniștii din Beijing. Unul nu îl contrazice pe celălat. Pentru a prinde rădăcini pe scena politică, extremismul de stânga dorește să intre în alianță cu forțele anti-comuniste, fie ele de dreapta, fie „de stânga”.

Asta e în special adevărat din moment ce chiar maoiștii – de data aceasta la nivelul guvernului – sunt de partea și bat palma cu forțele imperialiste. Nu are sens să căutăm aderența la principii din partea nici unora dintre aceste părți la care ne-am referit. Rămâne un fapt în orice caz că China Maoistă, unul dintre cele mai mari și mai agresive state din lume, este un complice direct, deși ascuns, al extremismului de stânga.

CAPITOLUL 9: CIA – TERORISMUL DE STAT

Opriți Terorismul!”, autor Ernst Henry, anul publicării 1982

1.

Analizând cauzele sociale ale terorismului și discutând despre tinerii disperați și lumpen proletari nu am apucat până acum să ne ocupăm de activitățile unui alt sistem terorist care operează peste ocean și care o bază puternică de stat, și nu una socială – Agenția Centrală de Informații a SUA.

Nu vom examina acțiunile particulare ale CIA, acesta e un subiect de care s-au ocupat multe alte cărți și rapoartele comisiilor parlamenare de anchetă. Acest capitol se va atinge doar de trăsăturile politice speciale ale acestei agenții.

Informațiile disponibile până acum arată că nu există nici o țară din lume în care CIA să nu aibă agenți sau filiale, că sumele alocate anual de către administrația de la Washington, în aceste scopuri, pentru CIA sunt astronomice și fără precedent, că de mulți ani deja CIA a recurs la mijloace sinistre, inclusiv la cele mai sângeroase fapte pentru a-și atinge scopurile. Iată aici doar câteva operațiuni „speciale” majore pe care CIA le-a comis în ultimii 30 de ani:

1953: complot care l-a răsturnat de la putere pe premierul iranian Mohammed Mussadeq, care însă a scăpat de moarte

1958: plan de asasinare a președintelui Egiptului, Gamal Abder Nasser, care a eșuat

1959: asasinarea primului ministru Solomon Bandaranaike din Ceylon (acum Sri Lanka)

1961: asasinarea primului ministru Patrice Lumumba din Republica Congo (acum Zaire)

1966: complot pentru răsturnarea de la putere a președintelui Kwame Nkrumah din Ghana

1967: conspirația care a dus la moartea lui Che Guevara, extraordinarul revoluționar din America Latină

1969: asasinarea lui Eduardo Mondlane președintele frontului de eliberare națională (FRELIMO)

1973: asasinarea lui Amilcar Cabral, secretarul general al African Party for Independence din Guinea și Cape Verde

1973: asasinarea ministrului de interne din Chile, generaul Carlos Prats

1973: asasinarea președintelui din Chile, Salvador Allende

1975: asasinarea liderului progresist din Kenya, Josiali Kanuki

1975-1980: comploturi pentru asasinarea președintelui din Mozambique

1975: asasinarea fratelui președintelui liberian, Stephen Tolbert, Ministru de Finanțe

1976: asasinarea lui Orlando Letelier, fost ministru în guvernul Allende

1977: asasinarea președintelui Republicii Populare Congo, Marien Ngouabi

1960-1981: încercări repetate de a-l ucide pe liderul Cubei, Fidel Castro Ruz

1979-1981: planul de asasinare a Ayatollahului Khomeini, liderul Iranului

1981: o explozie cu bombă în Iran care a ucis 72 de membri proeminenți ai Partidului islamic republican, de guvernare, inclusiv pe secretarul său general, Ayatollahul Muhammad Beheshti

1981: încercarea de asasinare a președintelui Kenneth Kaunda din Zambia

1981: generalul Omar Torrijos Herrera, comandantul șef al Gărzii Naționale din Panama, a fost asasinat prin prăbușirea unui avion

1981: comploturi pentru asasinarea liderului libian, colonelul Muammar al-Gaddafi

Am omis multe conspirații ale CIA din țări din America Latină – sunt prea numeroase pentru a fi enumerate aici. De exemplu, a existat foarte cunoscuta Operațiune Condor în decursul căreia liderii de opoziție din America de sud și Centrală au fost asasinați. Evenimentele recente din Nicaragua și Salvador sunt bine cunoscute. Toate acestea sunt doar câteva dintre urmele cunoscute ale operațiunilor din toată lumea, comise de CIA, an după an. Fostul agent CIA, Philip Agee, spune că e imposibil de descris în toate detaliile aceste conspirații, lovituri de stat, asasinate, invazii de către mercenari, și atacuri cu bombe organizate de CIA. Toate aceste tipuri ale activității CIA, afirmă el, continuă și azi.

În noiembrie 1977, US News & World Report scria că, între 1961 și 1976, CIA a efectuat 900 de operațiuni secrete majore, „cu scopul de a răsturna de la putere guverne și de a influența în alte moduri evoluțiile politice din țări străine”. (US News & World Report, November 21, 1977, p. 37)

Un raport, publicat la sfârșitul lui 1975 de către comisia privind activitățile serviciilor secrete din Senatul SUA, a scos la iveală că CIA folosea criminali în operațiunile sale. Asta înseamnă că CIA recurge la aceleași metode ca și organizațiile extremiste teroriste neofasciste. Același raport spunea că oficiali guvernamentali cu funcții înalte au discutat, și probabil au fost de acord, să stabilească un departament care să se ocupe de eliminarea fizică a persoanelor.

Terorism global fără încetare!

Dar care sunt trăsăturile distinctive ale operațiunilor teroriste ale CIA, dincolo de dimensiunea lor internațională?

Prima diferență e că, spre deosebire de forțele teroriste non-guvernamentale, CIA acționează nu direct, ci prin agenți. Fiecare operațiune e îndeplinită de alte mâini, de agenți străini care se implică în aceste acțiuni din propriile lor interese, pentru scopurile lor proprii. Cu alte cuvinte, CIA practică un fel de terorism imperialist indirect, întotdeauna ascunzându-și chipul în spatele unei măști și uneori mai multora.

Teroriștii neofasciști își omoară proprii cetățeni; la fel fac și teroriștii de ultra-stânga. Dar CIA opereză pe scena mondială și numai prin organizații secrete și indivizi sub acoperire. Operează prin intermediul lor cu scopul de a-și ascunde urmele și de a scăpa de responsabilitate, această metodă dând posibilitatea CIA, fără riscuri mari, să folosească serviciile teoriștilor de dreapta și de ultra-stânga, care comit crimele. Pentru a nu trezi suspciuni.

Numai în cazuri individuale, unii directori ai CIA spun, dacă nu jumătăți de adevăruri, cel puțin o facțiune din adevărul despre activitatea CIA. Aceștia sunt cel mai adesea foști angajați ai CIA care au fost pensionați și care sunt nemulțumiți de ceva. Asemenea bărbați uneori chiar dau din casă, pentru a se răzbuna pe foștii lor șefi care i-au dat afară: în același timp, ei se bucură de scandalul provocat de dezvăluirile lor și încasează venituri din senzaționalism. În acest mod, secretele CIA sunt scurse către presă.

În principal, însă, un zid solid de secretomanie e menținut și totul e făcut prin acoperirea unor organizații. Astfel, operațiunile CIA constituie ceea ce ar putea fi numit terorism comis de un serviciu secret care nu face declarații, nu profesează nici o ideologie, și pretinde că nu face nimic altceva decât să colecteze informații”. Dar acest sistem terorist are la dispoziție fonduri colosale și o întreagă armată de agenți operativi în multe țări.

De exemplu, pe când cei din Brigăzile Roșii au nevoie de luni de zile de pregătiri susținute pentru a comite un act, bărbații din CIA fac într-o zi sau două, după ce au primit instrucțiuni la telefon.

Dincolo de orice altceva, rețeaua CIA este în siguranță și protejată de imunitatea diplomatică.

Am putea numi câteva agenții auxiliare ale CIA în diferite părți ale lumii care fac treaba murdară pentru CIA (și pentru ele).

Una e SAVAK, poliția secretă a Shahului din Iran. Doar în 1978 a asasinat peste 3.000 de oameni, a rănit și a schilodit mult mai mulți. Oamenii au fost uciși în camere de tortură și pe străzi; bombele au explodat în casele celor care aveau anumite profesii. Bande de măcelari plătiți au atăcat disidenții și i-au bătut, apropape omorându-i. Ulteorior s-a aflat că CIA a antrenat agenții SAVAK la așa-zisa Academie Internațională de Poliție din Washington, unde, printre altele, aceștia au mers la „cursuri” despre „metodele de interogare intensivă” (n.t.: eufemism pentru tehnici de tortură). Cel însărcinat cu această chestiune din Teheran a fost ambasadorul SUA în Iran, Richard M. Helms, fost director CIA. Bărbați aflați pe statul de plată al CIA încă sunt activi în Iran azi. În 1981 ei au aruncat o grenadă o adunare de 1 mai din Teheran.

Pe teritoriul Afganistanului, actele de terorism sunt comise de așa-zisa Alianță Islamică (Islamic Alliance), condusă de conspiratorul Bnrhanuddin Rahbani. Organizația își are sediul în orașul Peshawar, din Pakistan, patronul ei principal putând fi găsit în birourile CIA din Washington. În Turcia, operațiunile CIA din anii 1970 au fost comise cel mai adesea de Grey Wolves, o oranizație fascistă care a făcut victime către 1980 în număr de 2.500 de oameni. Instrucțiunile date de CIA acestei organizații au arătat necesitatea de a lua măsuri pentru a face publicul să creadă că actele de violență ar fi fost comise de revoluționari. Făcând asta, spunea directiva, agenții nu trebuie să se oprească de la cruzime și crimă.

În Israel serviciul secret al statului, Mossad, a acționat ca sub-agenție a CIA.

Mulți ani, Angola a fost hărțuită de banda UNITA finanțată de SUA. În Mauritania un complot pentru asasinarea lui Muhamad Ould Haidalla, șeful comitetului de guvernare miliar pentru salvarea națională, a fost descoperit în martie 1981. În iunie același an, forțele de securitate locale au dejucat un complot care urmărea asasinarea președintelui Kenneth Kaunda, comandantului armatei, șefului poliției și altor ofițeri de securitate de rang înalt. Complotul a fost orchestrat de serviciul secret din Africa de Sud, care are legături cu CIA. În țările arabe, există o legătură între CIA și Frăția Musulmană care a făcut mai multe încercări pentru a lua viața președintelui Nasser.

CIA operează împotriva Cubei folosind emigranți contra-revoluționari ca intermediari. Ultima sa conspirație de a-l asasina pe Fidel Castro a fost dezvăluită în martie 1981.

Când în martie 1981 presa a relatat o conspirație a organizațiilor teroriste neofasciste din Portugalia AOP și DDOP de a organiza un puci, două fapte au ieșit la iveală: primul, teoriștii au fost finanțați de mari afaceriști din Portugalia, al doilea, CIA a fost implicată în conspirație în mod indirect. Ambasadorul SUA în Portugalia, Frank C. Carlucci, a fost la un moment dat director adjunct al CIA și în 1981 a devenit sub-secretar pentru apărare în SUA.

Aceeași mână.

În iulie 1981 presa italiană a publicat documente descoperite de poliție în timpul arestării fetei lui Licio Gelli, șeful ligii masonice P-2 o organizație secretă pro-fascistă despre care s-a aflat public înainte de arestare. Documentele au fost elaborate de ofițeri de rang înalt din serviciile secrete din SUA ca „instrucțiuni” pentru agenții lor din țările din Europa de vest. Documentul FM 80-81, elaborat de generalul William Westmoreland, fost șef de stat al statului major al armatei, spunea că mișcările teroriste din țările din Occident ar trebui folosite în interesul SUA. Scopul: dacă e necesar, să se genereze instabilitate politică în țară și chiar să se provoace un război civil. Printre măsurile prin care agenții americani ar fi „reglementat” situația dintr-o anumită țară erau: formarea de grupări paramiliare subversive, participarea provocatorilor înarmați la fabricarea de revolte și ciocniri cu poliția, acțiuni pentru discreditarea autorităților judiciare și a poliției, infiltrarea instituțiilor de stat, organizarea de explozii, asasinarea de polițiști, etc.

În ce scop? Pentru „a convinge guvernul și opinia publică dintr-o țară prietenă de pericolul comunismului”. Acesta e stilul de lucru obișnuit al CIA, care coincide deplin cu practica terorismului neofascist. În vocabularul de afaceri din vest, există expresia „companie fantomă”. Aceasta este o companie pe acțiuni, care de fapt deține acțiunile unui alt concen care o controlează, fără să participe el direct la tranzacțiile de afaceri. CIA acționează prin „companii fantomă” teroriste, controlând filialele sale militare din mai multe țări. Așadar, James Bond-ul Washingtonului nu e nici o fantezie; spre deosebire de protagonistul lui Ian Fleming, CIA îi face pe alți oameni să acționeze în numele ei. Bate palma cu neofasciștii, cu extremiștii de stânga și cu insituțiile guvernului liberal – nu își face probleme sub ce steaguri politice se ascunde. Terorismul de stat al imperialismului folosește toate cele trei categorii. (Panorama,Rome, July 22, 1981)

O altă trăsătură a CIA: nu recurge la teroare la întâmplare, ne-sistematică, așa cum fac extremiștii de stânga, ci își direcționează teroarea împotriva unei ținte clare și împotriva unor anumiți oameni pe care imperialismul SUA nu-i place. Asta e și o trăsătură a terorismului de stat care în această privință este mai eficient decât bandele sale.

Nu mai trebuie spus, nu doar CIA are un interes în alimentarea terorismului internațional. Înainte de primul război mondial, liderul în asemenea chestiuni era serviciul secret britanic, SIS, ale cărui rădăcini pot fi găsite la Sir Francis Walsingham un preferat al reginei Elisabeta I. Nici SIS nu avea scrupule să comită acțiuni teroriste pe teritoriul altor țări, ori de câte ori guvernul britanic considera „necesar”, dar în trecut a preferat să opereze direct, folosindu-și propria rețea secretă globală. Astăzi personajul James Bond este ireal pentru că autorul Ian Fleming (un fost angajat al serviciului de spionaj britanic) îl portretizează ca pe un asasin care acționează pe cont propriu în loc să arate că ar trebui să fie un expert al serviciilor secrete contemporane, care dă instrucțiunilor agenților locali pe care-i plătește.

Dar SIS niciodată nu a efectuat operațiuni atât de masive ca ale CIA, nu a avut niciodată resursele enorme financiare și asemenea armată internațională de agenți și sub-agenți. Există dovezi ample că, după al doilea război mondial, imperialiștii britanici dându-și seama că nu pot face concurență CIA, au cedat locul principal în chestiuni legate de terorism de stat către CIA și chiar au intrat într-o anumită măsură sub protecția statului SUA. O înțelegere ultra-secretă în acest sens e posibil să fi fost încheiată.

Dar până acum, în ce privește Irlanda de nord, de exemplu, cercurile conducătoare britanice încă recurg la terorism de stat, direct, în propriile lor interese. Timp de 14 ani, guvernul din Londra a dus un război neîncetat împotriva populației catolice din acea provincie, care a fost anexată cu forța de Anglia și care cere reunificarea cu Republica Irlanda. Peste 2.000 de oameni au fost uciși în ciocniri în Irlanda de nord, și peste 20.000 au fost răniți. Un regim de teroare a fost introdus împotriva clasei muncitorilor din Belfast și Derry. În august 1981, al 10-lea grevist al foamei a murit în lagărul de concentrare de lângă Belfast. Populația catolică din Irlanda de nord răspunde la teroare prin demonstrații de masă, tinerii ridică baricade mereu. Atât Marea Britianie, cât și Republica Irlanda vecină sunt într-o stare de agitație. Terorismul comis de poliția britanică nu încetează.

CIA a avut două rivale serioase – Gestapoul nazist (plus serviciul secret al Wehrmacht) și serviciul secret japonez. Dar ele au fost nevoite să cedeze locul teroiștilor de stat celor de peste ocean. În prezent, serviciile secrete din Germania de vest și cele japoneze operează în mod clar sub patronajul SUA.

CIA rămâne cartierul general al sistemului de terorism transnațional.

2.

Spre ce sunt îndrepate aproape toate operațiunile CIA din zilele noastre? Nu poate fi nici o îndoială în privința răspunsului: sunt îndreptate împotriva Comunismului, împotriva comunității de state socialiste și împotriva mișcărilor de eliberare națională.

Fiecare operațiune CIA este într-un fel sau altul legată și coordonată cu scopul principal, oriunde are loc și nu contează ce servicii secrete o camuflează. Așa cum a fost relatat în aprilie 1981 de către Ralph McGee, care a servit în CIA mai bine de 20 de ani, „agenția are un departament special, care se ocupă de comunismul internațional”.

Toate celelalte sunt doar operațiuni subordonate.

Când o comisie din Congres l-a întrebat pe William Colby, fostul director al CIA și ulterior ambasador SUA în Saigon, despre activitățile agenției, el a replicat că, de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, CIA nu a făcut altceva decât să ajute diverse forțe să respingă „amenințarea comunistă”.

De fapt, cu mult înainte. Așa cum e arătat în studii recente, primele acțiuni ale serviciilor secrete ale SUA (predecesoarele CIA) împotriva mișcărilor comuniste au fost planificate cu mult înainte de revoluția (din Rusia) din octombrie 1917 și au fost îndreptate direct și personal împotriva lui Lenin.

În cartea sa despre serviciile secrete americane și de contra-spionaj, scriitorul american T. Johnson relatează că, imediat după revolta din februarie 1917 din Rusia, agenții serviciilor secrete ale SUA care operau în Europa au luat în considerare asasinarea în serie a liderilor bolșevici care încă erau în exil, inclusiv a lui Lenin. Johnson crede că, dacă această operațiune ar fi fost pusă în aplicare, nu ar fi existat Republica Sovietică și nici un „pericol roșu”.

Acest raport a fost confirmat de nimeni altul decât Allen Dulles, fostul director zelos care a inspirat formarea CIA. În memoriile sale publicate în Saturday Evening Post, Dulles a scris că șefii săi din Washington l-au sfătuit (era staționat în Elveția în acel moment) să acorde atenție „emigrantului rus Ilyin (prenumele lui Lenin) care avea vederi radicale. În ce scop? Să vadă dacă era posibil să-l elimine de pe scena politică. Dulles a ignorat această recomandare, o chestiune pe care, a spus el, „a regretat-o toată viața”.

După acea, CIA a încercat să evite „asemenea greșeli”, când înarma „artileria” teroristă.

Să ne amintim ce a spus un alt director al CIA, William Colby, despre zecile de milioane de dolari pe care el le-a cheltuit în Italia. Oriunde exista o organizație comunistă, a spus el, SUA finanța sau stabilea una anti-comunistă. Cu alte cuvinte, Colby a confirmat ce am spus noi: celor din CIA nu le pasă de „principiile oficiale” pe care le au cretinii care sunt agenții ei în diferite țări, fie că sunt de drepta sau pseudo-stângiști. Ce contează e să practice un anticomunism sângeros. Nu e de mirare că sloganuri de tipul Moarte comuniștilor!” sunt publicate în aproape toate publicațiile organizațiilor pro-Washington din America Latină. În Turcia, călăii din organizația teroristă finanțată de CIA, Grey Wolves, omorau oameni sub sloganulcombaterii comunismului”.

Nu întâmplător, în timpul anchetării CIA pentru orchestrarea asasinării liderului progresist chilean, Orlando Letelier, generalul Vernon Walters, unul dintre oamenii cheie din CIA, a spus, fără nici o rușine, că Letelier era comunist și merita să fie ucis.

Așa că nu e nici o dispută legată de natura CIA, a personalului ei și a „ideologilor” ei.

Nu fac nici un secret referitor la scopurile CIA, deși își țin secrete operațiunile. Izvorând, la fel ca terorismul de dreapta și „de stânga”, din criza istorică a societății capitaliste, terorismul de stat al SUA este inseparabil de strategia anti-comunistă a imperialismului. CIA nu e în nici un caz un grup de conspiratori și de asasini care ar putea să dispară de la sine mâine, cum nu sunt nici bandele de teroriști de dreapta și „de stânga”. Și aceste bande, și CIA sunt o parte componentă a mașinăriei statului capitalist.

Dar asta nu-i absolvă de responsabilitatea pentru crime pe cei care au creat asemenea instituții.

Mai știm cu certitudine un alt lucru: eforturile CIA și ale forțelor sale sunt în zadar. Comunismul nu va putea fi ucis de terorismul de stat imperialist, nici de terorismul fascist și nici al ultra-„stângiștilor”.

CAPITOLUL 10: SOLUȚIILE LUI LENIN

Opriți Terorismul!”, autor Ernst Henry, anul publicării 1982

1 .

Să discutăm acum despre acei extremiști de stânga din Occident, care chiar sunt onești, și care consideră problema terorismului ca pe un fel de chestiune personală, și care, sincer, cred că grupurile mici, restrânse, sau partidele care nu se bazează pe susținere de masă pot, prin acte de violență, în momente critice, să accelereze de fapt o revoluție.

Asemenea chestiuni pot să apară și printre comuniștii cu cele mai bune intenții din lumea capitalistă.

Pentru a le răspunde acestora, trebuie doar să-l citez pe Lenin, un revoluționar foarte profesionist, care a analizat această problemă. În „Stângismul boala copilăriei comunismului”, el a dat extremiștilor de stânga de azi o lecție care le distruge argumentele.

Deși acele declarații au fost făcute în anii 1920, ele își păstrează întreaga semnificație și în zilele noastre, pentru că, oricare ar fi argumentele „nounouțe” pe care le-ar putea scorni ultra-stângiștii, aceștia în realitate sunt succesorii direcți ai ultra-stângiștilor din anii 1920. Și ei disprețiuesc și ignoră masa de oameni de dragul micilor lor organizații secrete; și ei se răzvrătesc fără să țină cont de raportul dintre forțele de clasă, nici ei nu înțeleg – sau nu vor să înțeleagă – realitățile din aceste zile.

Dacă citiți „Stângismul”, veți avea impresia că Lenin parcă li s-ar adresa direct celor din Brigăzile Roșii sau celor din grupul Baader-Meinhof, arătându-le cum revoluția nu poate și nu trebuie „accelerată”. În unele locuri, pare să le audă obiecțiile și le oferă contra-argumente.

Acest capitol scurt, care conține citatele din Lenin, va fi de interes pentru cititorul care dorește să afle mai mult despre strategia marxismleninismului. Ca autor al acestei cărți, cred că problema care ține de strategie continuă să joace cel mai important rol în istoria contemporană.

În Rusia”, scria Lenin în 1920, „ne-am convins, printr-o prea lungă și prea sângeroasă experiență, de adevărul că tactica revoluționară nu poate fi construită numai pe baza stării de spririt revoluționare. Tactica trebuie construită ținându-se seama cu luciditate, strict obiectiv de toate forțele de clasă din statul respectiv (și din statele înconjurătoare, și din toate statele, pe scară mondială), precum și de experiența mișcărilor revoluționare. A-ți manifesta (temperamentul) revoluționarnumai prin invective la adresa oportunismului parlamentar, numai prin respingerea participării la activitatea parlamentară este foarte ușor, dar tocmai pentru că este foarte ușor, aceasta nu poate fi soluția unei grele, foarte grele probleme”. „Stângismul – boala copilăriei comunismului”, p 600)

Extremiștii de stânga din deceniul 1980 spun că, atunci când încearcă să determine apropierea revoluției, ei își agață speranțele de o avangardă militantă, care e în stare să facă orice, și cu ajutorul căreia ar fi posibil, ca și cum ar fi de conceput așa ceva, să se sară peste etapele lungi ale avansării către scopul propus. Nu știu să aibă răbdare.

Caracterizând asemenea nerăbdare, Lenin a arătat că, în secolul 19, în 1874, extremiștii de stânga din acele vremuri, așa-ziștii Blanqui-ști, scriau în „Manifestul” lor, în care se bazau pe o organizație restrânsă și secretă, revoluționară: „Suntem comuniști pentru că vrem să obținem scopul propus fără să ne oprim la fazele intermediare, fără să facem nici un compromis, care doar ar amâna ziua victoriei și ar prelungi perioada de sclavie”. (Citat în Lenin)

A merge înainte fără nici o oprire, a sări peste toate obstacolele, indiferent de condițiile obiective! O avangardă îndrăzneață face ca totul să se rezolve doar prin apariția ei! Aceste cuvinte par să nu vină de la un Blanquist de acum 100 de ani, ci de la un membru al Brigăzilor Roșii din zilele noastre.

Lenin le-a răspuns Blanqui-știlor așa: „Nu se poate obține victoria numai cu avangarda. Ar fi nu numai o prostie, dar și o crimă, să arunci avangarda singură într-o luptă decisivă atâta timp cât întreaga clasă, atâta timp cât masele largi nu s-au situat încă pe o poziție de sprijinire directă (a avangardei) sau cel puțin pe o poziție de neutralitate binevoitoare față de avangardă și de completă incapacitate de a-l sprijini pe dușmanul acesteia”. (op.cit. pp 633-634)

Nu e tocmai aceasta crima comisă de extremiștii de stânga de azi, ale căror acțiuni duc doar la risipirea fără sens a forței avangardei revoluționare?

Scopul imediat, continuă Lenin, „constă în a ști să aduci masele pe poziția nouă, în stare să asigure victoria avangărzii în revoluție, (iar) această sarcină urgentă nu poate fi îndeplinită fără a elimina doctrinarismul de stânga, fără a înlătura cu desăvârșire greșelile lui, fără a te debarasa de aceste greșeli”. (Op.cit. pp 634-635)

Aceste rânduri sunt adresate ultra-stângiștilor, fără nici o reținere.

Mai departe, Lenin spune: „A ne lega mâinile, a spune deschis dușmanului, care în prezent e mai bine înarmat decât noi, dacă vom porni la luptă împotriva lui și în ce moment o vom face este o prostie, și nu revoluționarism. A primi lupta într-un moment în care acest lucru e vădit avantajos pentru dușman și nu pentru noi este o crimă”. (op.cit. p 616)

Care este atunci semnul unui adevărat spirit revoluționar?

Este mult mai greu și mai prețios să știi să fii revoluționar atunci când nu există condiții pentru o luptă directă, deschisă, cu adevărat revoluționară, cu adevărat de masă, să știi să aperi interesele revoluției (prin propagandă, prin agitație și prin organizare) în instituții nerevoluționare, și deseori de-a dreptul reacționare, într-o situație nerevoluționară, în mijlocul unei mase incapabile să înțeleagă imediat necesitatea metodei revoluționare de acțiune. Să știe să găsească, să dibuiască just calea concretă sau o cotitură specială a evenimentelor care să ducă masele la adevărata, la marea luptă revoluționară decisivă, finală, – aceasta este principala sarcină a comunismului contemporan în Europa occidentală și în America”. (op.cit. p 639)

Poate Renato Curcios, liderul actual al Brigăzilor Roșii și un fost neo-fascist, ar șterge cu buretele aceste cuvinte. Dar adevărul exprimat de aceste cuvinte este la fel de clar ca lumina zilei, fie că lui îi convine sau nu.

A face ca o revoluție să apară și a te juca de-a revoluția sunt două chestiuni absolut diferite.

Explicând ce anume implică asta de fapt, Lenin scoate la lumină natura politică și socială a extremismului de stânga: „În străinătate nu este încă îndeajuns de cunoscut faptul că bolșevismul s-a dezvoltat, s-a format și s-a călit în lupta îndelungată împotriva revoluționarismului mic burghez, care aduce a anarhism sau ia câte ceva de la acesta și care în orice chestiune esențială se abate de la condițiile și cerințele luptei de clasă proletare consecvente”. (op.cit. p 563)

O mică burghezie scoasă din minți de ororile capitalismului este un fenomen social care, la fel ca anarhismul, este caracteristic tuturor țărilor capitaliste. Instabilitatea unui asemenea revoluționarism, lipsa sa de substanță și tendința sa de a se transforma rapid în subjugare, apatie, fantasme și chiar o infatuare frenetică cu diferite tipuri de snobism burghez este un fenomen cunoscut deja. Însă, o recunoaștere abstractă sau teoretică a acestor adevăruri nu scapă partidele revoluționare de comiterea erorilor, care întotdeauna se ivesc în circumstanțe neașteptate, uneori în forme noi, într-o situație sau în circumstanțe care nu au mai apărut până atunci, în situații de obicei mai puțin obișnuite.

Anarhismul a fost deseori ca un fel de pedeapsă pentru păcatele oportuniste săvârșite de mișcarea muncitorească. Aceste două monstruozități se completează una pe alta”.

Micul burghez scos din minți de ororile capitalismului” – acesta, potrivit lui Lenin, este omul care formează organizații ale teroriștilor de ultra-stânga. Așa a fost și în trecut, așa e și acum, și așa va fi mereu.

Definiția lui Lenin este la obiect și exactă. Subliniem din nou: în 1982 e la fel de mult la obiect pe cât era și în 1920. Estența chestiunii este aceeași, scria Lenin în „boala copilăriei” în aprilie 1920 cu ocazia deschiderii celui de-al doilea Congres al Internaționalei Comuniste, care a avut loc în lunile iulie-august din acel an. Mii de exemplare ale cărții au fost prezentate delegaților. Lenin știa că se lupta cu extremiștii de stânga din acele zile, care susținând terorismul, cereau un fel de izolare sectariană a partidelor comuniste de restul populațiilor. Atunci Lenin a câștigat bătălia. Nu e nici o exagerare să spunem că cei care care azi își îmbracă ultra-stângismul în cuvintele lui Lenin (exact asta fac multe partide și grupări de această tendință din Occident, adăugând „Marxist-Leninist” la numele lor) comit fraudă politică.

2.

Cititorul ar putea întreba: Care era atitudinea lui Lenin față de problema terorismului ca atare. Să remarcăm înainte de orice că problema terorismului nu poate fi separată de problema organizațiilor revoluționare, de masă sau restrânse – deja am aflat ce gândea Lenin despre această problemă. Este evident că organizațiile revoluționare de masă nu au voie să terorizeze indivizi, pentru că asta le produce daune considerabile.

Lenin și-a exprimat părerile și referitor la chestiunea specifică a actelor de terorism comise împotriva indivizilor: era, fără reținere și categoric, împotriva unor asemenea acte.

Din acest motiv, s-a poziționat ferm împotriva terorismului: cu mult înainte ca Revoluția din Octombrie din Rusia țaristă să aibă loc, Lenin a dus multe lupte crâncene împotriva Partidului Socialist Revoluționar (SR) – un partid al micilor burghezi care își agăța principala speranță de comiterea la nesfârșit a actelor de terorism. Socialiștii Revoluționari îl urau profund pe Lenin în acele zile, exact la fel cum azi ultra-stângiștii îi detestă pe comuniști.

Această similaritate este una logică și nu una întâmplătoare.

La începutul acestui secol (n.t.: secolul 20), Rusia țaristă era într-o stare de profundă agitație. Fusese lovită năprasnic de o gravă criză economică care coincidea cu o recoltă proastă și cu foametea în mai multe regiuni. Aveau loc greve ale muncitorilor, răzmerițe ale țăranilor și demonstrații ale studenților care se terminau cu violențe. Organizațiile social-democrate (n.t.: în acea perioadă, în Rusia, organizațiile social-democrate erau de stânga, anti-capitaliste, nu de dreapta, ca azi) existau în multe orașe, dar încă nu stabiliseră contacte unele cu altele. Socialiștii Revoluționari, însă, erau pregătiți să fondeze un partid. Primul punct din programul lor a fost declanșarea de acte de teroare împotriva indivizilor. Ce puteau face social-democrații?

(În acest sens trebuie remarcat că biografia lui Boris Savinkov, care a fost o perioadă șeful organizației teroriste a Socialiștilor Revoluționari, în anumite locuri pare identică cu biografia liderilor de azi ai Brigăzilor Roșii și Front Line din Italia. Toți și-au început activitatea în mișcări studențești. Savinkov a devenit șeful organizației militante a Socialiștilor Revoluționari, care anterior fusese condusă de Azef, care era un spion al poliției. Savinkov a organizat asasinarea Marelui Duce Sergei Romanov, care era rudă cu țarul Rusiei și care era Guvernatorul General al Moscovei. Savinkov a devenit foarte cunoscut pentru multe acte de violență. În cele din urmă a fost arestat, dar înainte de a fi executat a reușit să fugă în străinătate, unde a devenit „un terorist care s-a căit”. Când s-a reîntors în Rusia, în 1917, Savinkov a devenit unul dintre preferații lui Kerensky și un an mai târziu a fost implicat în încercările de-a-l asasina pe Lenin.)

În mai 1901, Lenin a scris un articol intitulat „De unde să începem?”, în care spune referitor la chestiunea terorii împotriva indivizilor: „Declarăm … empatic că în condițiile prezente un asemenea mijloc de luptă nu este nici oportun, nici potrivit; că îi abate pe cei mai activi luptători de la sarcina lor reală, acea sarcină care e cea mai importantă din punctul de vedere al intereselor întregii mișcări; și că dezorganizează forțele, nu ale guvernului, ci ale revoluției… Nu vedeți pericolul ruperii contactului între organizațiile revoluționare și masele disparate ale nemulțumiților, ale celor care protestează, și ale celor care sunt dispuși să lupte, care sunt slabi tocmai pentru că nu sunt uniți? Și totuși tocmai acest contact este singura garanție a succesului nostru. Este datoria noastră să tragem un semnal de alarmă viguros împotriva situației de a deveni amețiți de teroare, împotriva considerării ei ca mijlocul de luptă principal și de bază, așa cum mulți oameni înclină să facă în prezent”.

La sfârșitul lui 1901 și începutul lui 1902 în Rusia: acțiunile revoluționare din partea muncitorilor și țăranilor se înmulțeau tot mai mult, atmosfera devenea plină de tensiuni, oamenii începeau să-și dea seama că țara se afla pe punctul unor mari transformări. Lenin a publicat cartea „Ce e de făcut?”. Și, din nou, discutând despre problema terorismului, a insistat: „Ideea de a înlocui agitația politică cu terorism entuziast ne trage înapoi politic”.

După câteva luni, a declarat: „Socialiștii-Revoluționari, prin includerea terorismului în programul lor și sprijinirea sa în forma din prezent ca mijloc de luptă politică, provoacă cele mai serioase daune mișcării, distrugând legăturile indisolubile dintre munca socialistă și masa clasei revoluționare. Nicio asigurare verbală nu poate nega faptul de netăgăduit că terorismul din prezent, așa cum e practicat și propagat de Socialiștii-Revoluționari, nu este conectat în nici un fel cu munca în rândul maselor, pentru mase, sau împreună cu masele; că organizarea de acte teroriste de către acest partid distrage forțele noastre organizaționale, chiar foarte reduse, de la sarcina lor dificilă și fără îndoială desăvârșită de a o organiza un partid al muncitorilor revoluționari, că în practică terorismul Socialiștilor-Revoluționari nu e altceva decât o luptă de unii singuri, o metodă care a fost condamnată total de experiența istoriei”.

În mai 1902, Socialiștii Revoluționari au depășit orice limită. Au comis primul lor act major de terorism: l-au asasinat pe ministrul de interne al țarului, Sipyagin, cel care inițiase măsuri punitive brutale împotriva muncitorilor, țăranilor și studenților. Într-un articol intitulat „Aventurismul Revoluționar”, Lenin a scris: „Toată lumea știe și vede perfect bine că acest act nu a fost în nici un fel conectat cu masele… că persoanele care au comis acest act terorist nici nu au contat și nici nu au sperat să obțină vreo acțiune categorică sau susținere din partea maselor. În naivitatea lor, Socialiștii-Revoluționari nu realizează că predilecția lor pentru terorism este cazual cel mai intim legată de faptul că, chiar din primul moment, ei întotdeauna au fost rupți de mișcarea clasei muncitoare, și așa sunt și acum și așa vor fi mereu”.

Lenin a concluzionat cu aceste cuvinte: „Impulsul de a comite acte teroriste este unul trecător”.

Poate susține cineva că asasinarea fostului prim-ministru italian, Aldo Moro, comisă în mai 1978 de extremiștii de stânga a obținut susținerea din partea maselor? Nu ne amintesc cuvintele lui Lenin de Brigăzile Roșii de azi din Italia?

Lenin a spus că terorismul trăgea forțele revoluționare înapoi. Dar ce le împingea înainte? La sfârșitul lui 1902, o grevă, cu participarea unei imense mulțimi a muncitorilor, a izbucnit într-un port important din sudul Rusiei, Rostov pe Don. Lenin a scris: Credem că chiar și 100 de regicide nu vor putea produce niciodată un efect atât de stimulant și de educațional cum produce participarea a zeci de mii de oameni ai muncii la adunările unde interesele lor vitale și legăturile dintre aceste interese și politică sunt discutate… Suntem convinși că a sacrifica un singur revoluționar, chiar și în schimbul a 10 nemernici înseamnă doar descurajarea rândurilor noastre”.

Nu peste mult timp Lenin a scris că Socialiștii-Revoluționari urmau „o tendință care era foarte revoluționară în cuvinte, dar nu era deloc revoluționară în ce privea perspectivele ei reale și contactele cu clasa revoluționară”.

Partidul Bolșevic în cele din urmă a prins formă în vara lui 1903 la al doilea Congres al RSDLP care a avut loc în Bruxelles și Londra. Nici chiar atunci Lenin nu a uitat de problema terorismului internațional. Rezoluția specială pe care a pregătit-o pentru Congres și care se referea la acest subiect spunea: „În mod categoric, Congresul respinge terorismul, adică sistemul de asasinări politice izolate ca mijloc de luptă, care este în cel mai înalt nivel nepotrivit în acest moment, care deturnează cele mai bune forțe de la munca vitală și urgent necesară de organizare și de agitație, care distruge legăturile revoluționarilor cu masa claselor revoluționare a populației, care îi pune în pericol chiar pe revoluționari și care produce în rândul populației impresia total greșită despre sarcinile și metodele luptei împotriva autocrației”. (Al doilea Congres al Partidului Social-democrat al Muncii din Rusia, iulie-august 1903, Documente oficiale, Moscova 1959, pagina 453)

Acest document, scris de Lenin acum 78 de ani, este la fel de valabil pentru întreaga mișcare comunistă de azi. L-au citit liderii din zilele noastre ai extremismului de stânga? Au citit și alte declarații și analize ale lui Lenin privind această chestiune? Lenin întotdeauna și-a susținut ferm pozițiile și cu argumente. Când, în iulie 1904, Socialiștii Revoluționari l-au asasinat pe Plehve, un fanatic din grupările „Celor 100 întunecați” (Black Hundred), care l-a înlocuit pe Sipyagin în poziția de ministru de interne al țarului și șef al jandarmeriei, Lenin a insistat, din nou, într-un articol intitulat „Autocrația și Proletariatul”: „Asasinarea lui Plehve în mod evident a costat organizația teroristă un efort imens și a însemnat pregătiri îndelungate. Chiar succesul acestui act terorist poartă toate și cele mai șocantele experiențe din întreaga istorie a mișcării revoluționare din Rusia, care ne avertizează împotriva unor asemenea metode de luptă, cum e terorismul. Terorismul rusesc întotdeauna a fost în mod specific o metodă de luptă a intelectualilor… Faptele stau mărturie irefutabilă că în țara noastră asasinările politice individuale nu au nimic în comun cu acțiunile de forță ale revoluției poporului”.

Lenin era clar împotriva terorismului individual, dar nu împotriva mișcării de masă revoluționare, dacă venise timpul pentru asta. Când o adevărată revoluție a poporului a izbucnit în Rusia în 1905, Lenin a scris un articol intitulat „Sarcinile contingentelor de armată revoluționară”, în care a descris în detaliu tacticile operațiunilor militare și a arătat cum să fie ghidate masele, cum să fie înarmate, cum să atace poliția și să confiște arme, cum să îi salveze pe cei arestați sau pe cei răniți, cum să lupte împotriva trupelor țariste de pe acoperișurile clădirilor etc.

Bolșevicii nu au recurs la terorism nici în timpul Revoluției din Octombrie din 1917, când puterea a trecut în mâinile lor. Abia în anul următor, când contra-revoluționarii conduși de Socialiștii Revoluționari au pornit o campanie de teroare și au plănuit asasinarea lui Lenin, guvernul sovietic a retaliat cu contra-măsuri severe. Nu a existat un alt mod de a apăra revoluția.

Așa cum cititorul poate vedea, acest capitol a fost dedicat unor citate din Lenin (doar o mică parte din ceea ce a spus el despre acest subiect se regăsește în acest capitol). Am încercat doar să le prezint cititorului într-un mod sistematic. Lenin a murit acum 60 de ani, dar el rămâne un strateg strălucit al mișcării clasei muncitoare revoluționare. Răspunsurile pe care azi extremiștii de ultra-stânga și alți teroriști le pot găsi în cărțile sale sunt exhaustive, nu contează cât de multă experiență adaugă istoria vieților noastre.

Fondatorul primului stat socialist ne convinge de profunda eroare făcută de acei oameni (cei mai mulți studenți și alți tineri) care se alătură organizațiilor de extremă stânga din cauza dorinței lor oneste de „a accelera revoluția”.

În realitate, ei nu aduc deloc revoluția mai aproape, ci – fără a fi conștienți de asta – îi ajută pe dușmanii ei. Acesta e cazul cu mii de tineri din multe țări.

Adevărat, acești tineri duc o viață grea. Neîncrederea în clasa muncitoare, sectarismul îngust în loc de muncă cu răbdare în rândul maselor, lipsa de înțelegere a raportului real de forțe, și apoi saltul în terorism – toate acestea fac ca eforturile lor să fie lipsite de sens: ei luptă de dragul de a pierde, deși mulți dintre ei s-ar sacrifica pe ei înșiși de dragul revoluției.

Nu ar fi mai bine să se oprească și să se gândească serios la ce fac?